Nu există durere mai cumplită decât pierderea copilului pe care l-ai zămislit. Roberto se născuse într-o familie de tineri dornici de a-şi împlini rosturile statornicite de când lumea. Când băieţelul avea 5 luni şi venise vremea botezului, era o zi friguroasă de martie. Întregul alai de părinţi, bunici, naşi şi prieteni ajunsese la sfânta mănăstire Antim, unde urma să aibă loc creştinarea micului vlăstar. De cum intrasem în sfântul lăcaş, venise părintele stareţ, un preot bătrân, cu alura blândă a sfinţilor de pe pereţii bisericii, cu barbă albă. Cu glas blând s-a interesat de motivul prezenţei noastre şi, surprins, ne-a mărturisit că la acea mănăstire nu se oficiază botezuri. –Dar… dacă s-a întâmplat să intraţi în biserică cu copilaşul nebotezat, nu o poate părăsi decât dacă a primit botezul. Aşa că… îngăduiţi să-mi chem ajutoarele şi să rostuim cele necesare. Noi ne-am bucurat, părintele a luat copilaşul, l-a dus la icoane şi s-a întors: –Ce nume daţi copilaşului? –Roberto, sfinţia voastră. –Să ştiţi că pruncul acesta este un copil deosebit, ba chiar ales de Dumnezeu. Am botezat sute de copii dar niciunul nu m-a prins de barbă, ca într-o adevărată mângâiere. Faceţi-mi bucuria Publicitate şi daţi-i şi numele de Teodor, ceea ce înseamnă „darul lui Dumnezeu“. Aşa a devenit Roberto-Teodor creştin. Vremea a trecut, băieţelul a crescut, vioi şi dornic să afle cât mai mult din ce-l înconjura. … Când Toto avea trei anişori, familia s-a mutat în Italia, unde aveau ceva rubedenii. După destule peregrinări, s-au stabilit într-un orăşel pitoresc de pe malul lacului Como. Locuiau într-un hotel, unde bunicii erau administratori. Dintre toate camerele, băieţelului îi plăcea una cu tavanul pictat cu un cer albastru, cu stele, îngeri şi cu imaginea lui Dumnezeu. Acolo dormea, în braţele calde ale bunicii, pe care o întreba despre toate fără să uite de cer şi de tainele