Scriitorii latino-americani au deprins din ficţiunile lui Borges un mod specific de asimilare a inovaţiilor formale şi de conţinut ale modernismului european, devenind, în acest fel, pe deplin conştienţi că aparţin, ei înşişi, unei mişcări estetice prestigioase, în ciuda aşa-numitei lor „marginalităţi“ geografice. Apoi, aşa cum a demonstrat convingător Roberto González Echevarría într-un subtil eseu dedicat problemelor romanului latino- american contemporan, tot Borges a fost cel care i-a determinat pe unii dintre autorii de marcă din această parte de lume, mai cu seamă pe Alejo Carpentier, Carlos Fuentes şi Gabriel García Márquez, „să fie convinşi că fac şi, în acelaşi timp, că nu fac parte din strălucita tradiţie literară spaniolă, testul suprem fiind felul în care Spania şi America Latină au receptat marele roman al lui Cervantes, Don Quijote“1.

Alejo Carpentier a oferit, prin intermediul marilor sale romane, o lecţie narativă perfectă despre modul cum istoria latino- americană se poate transforma în ficţiune – iar pura ficţiune, cel puţin în anumite circumstanţe, în istorie. Se demonstrează astfel subtila şi profunda legătură dintre istoriografia sud-americană (încă din faza sa incipientă) şi roman. García Márquez însuşi, vorbind despre aceste aspecte în vastul interviu realizat de Plinio Apuleyo Mendoza şi publicat ulterior în volum, sub titlul Parfumul de guayaba, accentua elementele supranaturale care, aici, ar reprezenta o parte esenţială a vieţii de fiecare zi, cîtă vreme oamenii din zona Caraibelor s-au obişnuit să perceapă şi să interpreteze realitatea în alt mod decît este ea privită în alte locuri. Universul acesta e fundamental diferit, căci primul exemplu de „literatură magică“ (sau „miraculoasă“) „este chiar Jurnalul lui Cristofor Columb, o carte care vorbeşte în fiecare pagină despre plante mitologice şi lumi miraculoase“2. În acest