Interesul lui Andrei Oișteanu pentru domeniul folclorului vîrstei infantile nu se îndreaptă, prioritar, către teoretizări. El nu trece – în studiul lui, „Folclorul copiilor. Reminiscenţe magico-rituale“, din volumul reeditat Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradiţională românească (Editura Polirom, Iași, 2013, 624 p.), de cele menţionate deja în numărul anterior al revistei. Dar meritul lui este că (re)deschide discuţia despre cum trebuie citit materialul recoltat, ieri și azi, de pe teren și care pot fi așteptările noastre de principiu în legătură cu el. Și, într-adevăr, incitat de invitaţia la reflecţie pe care paginile cutezătoare și consistente ale studiului o oferă, îmi voi permite, la rîndul meu, o ipoteză de lucru întemeiată pe o altă pistă posibilă. După cum spune Andrei Oișteanu, „…trecerea unor motive mitico-rituale de la o categorie de vîrstă la alta s-a produs treptat, lent și insesizabil și, în consecinţă, este greu de stabilit cum și, mai ales, cînd a avut loc migrarea unuia sau altuia dintre motive“ (p. 380). Afirmaţia este importantă, pentru că, de fapt, susţine posibilitatea ca temele și motivele serioase din folclorul adulţilor să fi traversat o decadenţă treptată înainte de a ajunge în patrimoniul copiilor. De fapt, nu avem dovezi că lucrurile s-au petrecut astfel. Se prea poate ca temele serioase și formulările lor ludice din tradiţiile copilăriei să fi ajuns acolo cu adresă exactă și precisă la adresa vîrstei infantile.

Cum se știe, omul tradiţional traversa diferitele etape ale vieţii străbătînd praguri succesive care presupuneau anumite iniţieri. Se cunosc mai bine cele care vizează trecerea de la adolescenţă la tinereţe, apoi nunta – care marchează trecerea în rîndul maturilor – și ritualurile vizînd traversarea vămilor de către sufletul celui care tocmai a decedat. Despre ritualurile copilăriei, așa cum se prezentau e