Mai are democraţia vreo şansă în Egipt şi Tunisia? Cert este că falia dintre islamişti şi laicişti este mai adîncă decît oricînd. Şi ce face Europa? În loc să ia atitudine, asistă descumpănită.

Barierele şi sîrma ghimpată sunt doar o şubredă pavăză împotriva haosului total, a înverşunării celor două tabere adverse: de-o parte adepţii unei teocraţii islamice, de cealaltă susţinătorii unei ordini politice laiciste.

Pînă nu demult, aprigele controverse între reprezentanţii mişcării civile laice Tamarrud şi Fraţii Musulmani s-au consumat în guvernul de la Cairo. În Tunis, oamenii au ieşit în stradă spre a solicita demiterea guvernului condus de islamişti. Şi în Egipt şi în Tunisia s-a instalat şi escaladează aşa-numitul război civil rece, de care demult deja nu puţini s-au temut. În Egipt, el a fost stopat cu mijloace îndoielnice. Dacă şi în Tunisia armata va interveni, rămîne de văzut.

Veştile sunt, precum se vede, proaste. Celor două ţări le merge rău economic, social, politic. Actualul val de violenţă dă un puternic recul Egiptului şi Tunisiei, alungă investitorii, zădărniceşte reinstalarea normalităţii.

Tot ce se întîmplă este de rău augur pentru democraţie. Speranţele încolţite pe solul evenimentelor din Tunisia în decembrie 2010 s-au ofilit iar cuvîntul democraţie, clamat cu însufleţire de demonstranţi, a rămas pentru majoritatea egiptenilor şi tunisienilor o promisiune neîndeplinită, care nu le-a adus nici mult aşteptata dreptate, nici condiţii mai bune de viaţă. Dimpotrivă, în cele două ţări s-au instalat la putere guverne conservatoare de orientare islamistă, cu o minimă experienţă politică.

Primejduirea unei întregi regiuni

A ieşit drastic la suprafaţă ceea ce dictaturile au camuflat şi înăbuşit prin metode antidemocratice, şi anume flagranta discrepanţă dintre săraci şi bogaţi, ireconciliabilele poziţii ce-i separă pe