Despre plagiat s-a tot vorbit în ultimii ani, mai ales în legătură cu politicienii. Dar, undeva sub ştirile de-a-ntîia, în societatea românească există o pînză freatică de fenomene intelectuale (în sens larg), din care se naşte blamata ciudăţenie a copierii neasumate. Un inventar al acestora e util.
Plagiatul a fost o temă de notorietate pe la începutul anilor ’90, pe cînd Eugen Barbu încă trăia. Printre acuzaţiile la adresa acestui scriitor e şi o frază memorabilă de la vremea respectivă, a lui Nicolae Manolescu. Înainte de a decide dacă domnul Eugen Barbu e un mare scriitor sau un scriitor mai puţin important, trebuie să vedem dacă acesta e sau nu e scriitor, cît din opera lui e copiată – spunea pe atunci criticul literar. Întreaga povestea avea şi o încărcătură politică, fiindcă răposatul scriitor era plimbat la vremea respectivă de Corneliu Vadim Tudor ca o relicvă făcătoare de minuni, pe la evenimentele României Mari.
Următorul moment public e prin 2003, cînd Evenimentul zilei a început să publice informaţii legate de Mircea Beuran şi manualele franţuzeşti după care acesta şi-a copiat lucrările. Pentru ca, mai nou, acuzaţi de aşa ceva, adesea cu argumente serioase, să fie premierul Ponta, dar şi un fost ministru al Educaţiei, Ioan Mang, sau Laura Codruţa Kovesi.
● Tradiţia şcolară. Ar fi ciudat dacă numai politicienii ar fi plagiatori. Numele de mai sus sînt din categoria celor expuse politic, de unde şi apariţia lor în prim-plan, chiar dacă în unele cazuri există dovezi serioase, incriminatoare. Dar lucrurile pornesc încă din sistemul şcolar.
Acum cîţiva ani, aveam de jurizat un număr de texte pentru un concurs cu tematică UE, destinat liceenilor şi studenţilor. Într-o seară, tîrziu, am deschis articolul uneia dintre participante. Nu-mi amintesc ce nu mi s-a părut în regulă, dar am luat un fragment de două-trei fraze din textul respectiv
