Am citit în presă despre iniţiativa, aparent lăudabilă, a unor tineri bucureşteni de a imprima tricouri cu figuri româneşti emblematice. Am pariat cu mine însumi că printre ele trebuie să fie la loc de cinste Vlad Ţepeş şi am câştigat. Reprezentarea lui Eminescu tatuat şi nebărbierit nu m-a surprins, doar şi el a folosit la vremea lui destule licenţe poetice. Să zicem că e o coborâre a culturii în stradă, întru accesarea consumatorilor care nu o mai caută prin balcoane, ci prin underground. Fiecare epocă vine cu abordări diferite, acum e mişto să umbli cu Eminescu pe abdomen şi naşpa să-l citeşti. Brandul se vrea o promovare a valorilor naţionale, văzute prin ochii unui rapper şi ai unui tatuator. Se poate spune că orice e bine venit în domeniu, ţinând cont de ineficacitatea eseurilor unor tipi nu tocmai pe trend azi, ca deja agasant de sofisticata tripletă Pleşu – Liiceanu – Patapievici. Vorba lui Banciu, avem şi noi trei intelectuali şi, din păcate, azi nu posedăm material pentru rubrica “Mortul Zilei”. Eminescu este pe tricourile autorilor “Rhyme Master”, iar Mihai Viteazul “My Hero”. La Caragiale s-a mers pe ideea de “Căldură mare, monşer”, arătându-ni-se un nenea Iancu năpădit de transpiraţie, să vadă şi el cum e cu încălzirea globală în Bucureştiul contemporan. Iarăşi aş paria că Vlad Ţepeş merge cel mai bine la vânzare, având în vedere nostalgia declarată a românilor după ţepele binefăcătoare ale personajului. Asta îmi confirmă încă o dată distanţa uriaşă dintre vorbă şi faptă a contemporanilor mei; deşi îşi clamează dorul neostoit de Ţepeş, orice figură publică trimisă puţin după gratii îşi găseşte imediat o liotă de admiratori care să ceară eliberarea martirului. Una peste alta întreprinderea celor doi nu pică rău, în golul cultural contemporan, când “Pupăza din tei” e promovată la BAC cu cocoşei europeni strecuraţi la pupăza doamnei profesoare. Totuşi,