În articolul anterior am „dezvăluit“ întreg programul oferit, în această vară, la Ateneu, în organizarea „Lando Communication“, acum alături de Asociaţia „Prietenii muzicii – Serafim Antropov“, pentru că, realmente, fiecare concert sau recital merită să fie ascultat şi aplaudat de toţi iubitorii de muzică bună. Şi cea mai bună dovadă a fost sala arhiplină din prima seară a „serialului“, când, la doar câteva zile după monumentalul Requiem de Verdi, Filarmonica s-a aflat din nou pe podium, de această dată sub bagheta lui Horia Andreescu, propunând un program atractiv ce alătura partituri mai mult sau mai puţin familiare orchestrei. Pentru că suita din celebrul balet Lacul lebedelor de Ceaikovski s-a dovedit a fi destul de… incomodă, parcursă corect dar rigid, fără supleţea necesară, departe de romantismul şi poezia atât de pregnante în creaţia autorului şi cu deosebire în acea lucrare; ascultând acele pagini, încercam să-mi imaginez cum ar pluti o „lebădă“ graţioasă pe fondul muzicii astfel abordată şi m-am convins că ar fi fost imposibil ca balerinii să-şi urmărească desenul coregrafic în condiţiile unei incertitudini ritmice şi pe o asemenea frazare „grea“, sugerând mai curând un elefant cu m Publicitate işcări stângace, deşi gestica dirijorală cerea altceva. Nici Arlezianade Bizet nu se (prea) regăseşte în repertoriul curent al Filarmonicii, dar parcă a sunat mai aproape de „adevăr“, cu toate că şi în acest caz secvenţele dansante au fost în suferinţă, din nou lipsite de pregnanţa ritmică adecvată şi de strălucirea adesea spectaculoasă a dezlănţuirilor temperamentale specific iberice; şi din nou m-am întrebat cum de instrumentiştii nu au reuşit să „vizualizeze“ vârtejul dansatorilor spanioli, pe care, cu siguranţă, i-au admirat măcar o dată şi care ar fi trebuit să se regăsească în cântul lor. Dar au fost momente masive, de forţă sonoră, care, evident, au plăc