Nu am citit recentul volum de poezie al lui Claudiu Komartin Cobalt, aşa că nu am de unde să ştiu cît de întemeiate sau de măsluite sînt opiniile criticii cu privire la acest volum; terenul literaturii noastre a devenit, în ultimul timp, foarte alunecos. Cei mai cinstiţi sînt criticii care spun: „nu-mi place pentru că nu înţeleg!“, dar cine e dispus să se blameze? Dacă şi-ar declara deschis nedumerirea – nu mă refer aici la un volum anume, vorbesc în general –, un astfel de raţionament nu ar fi jignitor nici pentru autor, nici pentru critic, ba chiar ar lăsa deschisă poarta unei speranţe şi pentru unul, şi pentru celălalt. Veţi spune că am dat în demenţă senilă, că vreau să transform critica literară într-o instituţie caritabilă! E firesc să gîndiţi aşa, dar eu nu-s critic literar, aşa că evaluările mele au la bază doar două criterii care dau girul profesionalismului: convieţuirea mea îndelungată cu poezia şi instinctul meu artistic, de care sper că am dat dovadă pînă acum. Voiam doar să-mi exprim nemulţumirea că la noi, la „români“, cel care cîntă, de la tinereţe pînă la bătrîneţe, pe-o singură voce, e considerat un artist adevărat şi cel care îşi schimbă registrele, după cum vor nervii, lui e un cabotin sau, şi mai rău, un impostor. Dacă ar fi să mă iau după aceste considerente, Radu Beligan e un geniu şi Florin Piersic, un cabotin. Nu sînt fan al nici unuia dintre ei, am dat doar un exemplu! Diva - ghez, divaghez ca de obicei. Şi totuşi, asta e o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună cel care e chemat să dea verdicte valorice cînd e vorba despre artă, adică despre cel care scoate la vînzare nu doar produse tehnice, ci şi idei, emoţii şi mai ales dispoziţii de moment: care artist e mai artist, cel care rămîne în toate rolurile sale sau cel care se lasă anihilat de personajul pe care îl interpretează? De multe ori cheful, starea pun artistul în priză, nu ide