Mulți români își petrec viața stând la televizor. Au fotolii anume pregătite, din care nu se ridică decât în pauzele de publicitate. Atunci se duc grăbiți la bucătărie și își iau câte un sandviș. Sau se năpustesc în dormitor și fac repede un copil, care și el, când va crește, se va uita la televizor.

Dacă o putere străină ar vrea să ne invadeze țara, ar fi simplu. Ar trimite agenți la toate posturile de televiziune ca să înlocuiască emisiunile în direct cu emisiuni înregistrate, apoi și-ar aduce nestingherită trupele în România. Pe străzi ar trece tancuri, dar românii nu le-ar auzi, captivați de vociferările participanților la talk-show-uri. Dacă totuși vreun telespectator ar avea curiozitatea să se ducă la fereastră, s-ar uita la tancuri și ar clătina sceptic din cap:

− Nu cred eu chestia asta, e propagandă. La televizor nu s-a vorbit nimic de tancuri.

Și dacă soldați străini, înarmați cu pistoale automate, ar da buzna în apartamentul telespectatorului, el ar îndrepta spre intruși telecomanda ca să schimbe postul:

− Nu-mi plac filmele de război.

I-am întrebat pe unii dintre cunoscuții mei de ce stau aproape tot timpul la televizor.

− Ca să știm ce se întâmplă în România, mi-au explicat ei.

− Și aflați asta de la televizor?!

− Bineînțeles. Aflăm ce a mai spus Băsescu, ce a mai spus Ponta…

− Sunt declarații oficiale, cuvinte și numai cuvinte, fără legătură cu realitatea. Ce fac ei cu adevărat nu se poate afla de la televizor.

− Ba da, fiindcă ziariștii le pun întrebări incomode și îi obligă să se dea de gol.

Mi-am adus aminte atunci de o întâmplare de la Bruxelles, unde ne-am dus cu ani în urmă, eu și alți scriitori, ca să stăm de vorbă cu reprezentanți ai NATO. Am pierdut câteva dimineți întâlnindu-ne cu câte un general american, plin de decorații, care răspundea întrebărilor noastre. Eram nerăbdători de fie