Ștefan Petriceicu a fost un boier de treabă, un om modest, preocupat de viile și prisăcile sale, amator de vînătoare și de lăutari, rotunjor și, totuși, bun călăreț, acest din urmă lucru dovedindu-i-se de mare folos, cînd eroul nostru avea să gonească avînd istoria pe urme. Se poate spune că acest strămoș al cărturarului Bogdan Petriceicu Hasdeu n-a avut ambiții politice, dar nimeni nu poate cunoaște ce zăcea sub firea lui reținută, afară doar de boierii veninoși de la curte, care au știut să-l citească pe dedesubt. În 1672, marea boierime l-a ales domn în locul lui Gheorghe Duca și l-a pus să lucreze, cu firea lui slabă, în favoarea sultanului. Turcii se războiau pe atunci cu polonezii, iar Ștefan Petriceicu e silit să-și ducă răzeșii la asediul Cameniței și să ia parte, alături de ieniceri, la incendierea șleahtei. Se povestește că în acea teribilă încleștare, cînd spahiii cu șalvarii în vine fugeau mai repede decît copilele panilor cu fustele ridicate, domnitorului moldovean i-a zîmbit o jupîniță. A fost destul ca destinul unui om rural și moale să devină carieră. Copiii lui Allah n-au mai apucat să consume violul. Au fost împroșcați cu archebuza, iar Ștefan Petriceicu a trecut cu inima, dar și cu trupul, chiar din acea după-amiază, de partea polonezilor. La 11 noiembrie 1673, în celebra bătălie de la Hotin, unde și-au dat întîlnire 60.000 de turci cu 40.000 de polonezi, Ștefan se afla în tabăra Înaltei Porți. Sub pieptarul de jder, în dreptul inimii, ținea portretul jupîniței care-l fermecase. Era o lucrare în penel executată de un impostor și poate de aceea înfățișa o mică scorpie bulbucată, încadrată de zulufi, nestemate și sulimanuri. Dar pentru Ștefan Petriceicu era destul. În toiul luptei, el a trecut cu toată armata de partea polonezilor, iar turcii au fost zdrobiți.

Sultanul a pus pe capul lui o recompensă cu puțin mai mare decît prețul unei no