Anul trecut a apărut, la Editura Tact din Cluj-Napoca, Monoteismul şi limbajul violenţei; în fapt, traducerea în româneşte a unei conferinţe susţinute de egiptologul Jan Assmann în cadrul aşa-numitelor „prelegeri vieneze“, organizate de Primăria din capitala Austriei. Volumul include şi o postfaţă a lui Ovidiu Ţichindeleanu. Cu o unică excepţie, recenzia Mariei Măgurean din revista Cultura, cartea a trecut neobservată în peisajul cultural românesc. Fenomenul pare straniu dacă luăm în considerare faptul că există un număr relativ mare de intelectuali care se apleacă asupra fenomenului religios. În plus, în ciuda atenţiei acordate cărţii lui Jan Assmann, cronica din Cultura nu face nici o trimitere la postfaţa lui Ovidiu Ţichindeleanu, care merită însă la rîndul ei remarcată. Chiar dacă are o lungime redusă, cum este şi de aşteptat în cazul unei postfeţe, textul lui Ţichindeleanu reprezintă totuşi una dintre puţinele încercări autohtone de a trata teoretic problematica „memoriei“.

Monoteismul exclusiv şi violenţa religioasă Ideea de bază pe care o transmite Jan Assmann în volumul de faţă este cea a legăturii fundamentale dintre impunerea monoteismului şi limbajul violenţei. Nu violenţa în sine este chestionată critic, ci felul în care capătă semnificaţii în textele canonice, care ajung apoi să fie utilizate de feluriţii fundamentalişti ai tuturor religiilor. Assmann istoricizează apariţia monoteismului, apariţie însoţită de violenţă şi redată într-un limbaj al violenţei, integrînd-o în semantica culturală a imperiilor orientale antice. Fundamentală pentru el este emergenţa Dumnezeului „zelos sau gelos“, care deosebeşte „prietenul de duşman“. Această emergenţă se află în strică legătură cu monoteismul „exclusiv“, cel care se poate reduce la formula: „Nu există alţi dumnezei în afară de Dumnezeu!“ şi care trebuie distins de monoteismul „inclusiv“, ma