Nu ştiu ce m-aş face fără ipocriţi, fac parte din viaţa mea, sunt nişte bacterii necesare. I-am urât multă vreme, apoi mi-am dat seama că am şi eu ipocriziile mele – unele din reflex de autoapărare, altele din dorinţa de a mă distra şi altfel decât jucând Mah Jong pe calculator. ”Eu nu fac rău nimănui”, îmi spunea una odată, convinsă că e eligibilă pentru sindicatul superior al îngerilor. Asta la puţin timp după ce aterizase acasă de la întâlnirea cu un amant secret. Fata avea un suflet ca o brioşă cu nuci, nu i-a făcut rău soţului ei, l-a menajat, nu i-a spus niciodată de iubitul conspirativ. Ce suflet mare! Alta, în locul ei, îi lătra ăluia adevărul şi poate bietul om făcea anevrism din cauza şocului. ”Eu nu mint niciodată”, mi-a spus altă amică. Cred că săraca nu ştia ce înseamnă ”niciodată”, chiar am întrebat-o dacă a copilărit cumva în Turcia şi-a rămas în urmă cu limba română. Era singura explicaţie, doar fusesem martora atâtor baliverne pe care le împroşca de câte ori o încolţea cineva cu întrebări care nu-i conveneau. Nu numai că nu răspundea cu sinceritate la tirul unor chestiuni delicate, dar minţea şi voluntar, făcea complimente tembele. Odată, i-a spus uneia că arată superb, deşi aia se îngrăşase intempestiv vreo 20 de kile şi se băgase într-o rochie bej mulată, arăta ca un lebăr expirat. ”Trebuie să fim o echipă”, ne spunea un fost şef, care stătea baricadat în biroul lui şi se holba la televizor. Nu ne lăsa să înaintăm decât un metru în sanctuarul lui, era microbofob. Cred că şi-n altar am înaintat mai mult de-atât, deşi sunt o muiere care, normal, n-are acces acolo. Stăteam lipiţi de perete, parcă ne chemase să ne împuşte. Când îi propuneam proiecte ”de echipă”, se strâmba ca un client care a găsit o muscă-n supă – sau măcar turtită-n nota de plată. Zicea că nu ne plăteşte ca să-i dăm lui de lucru, ci ca să tragem la sanie ca un grup sudat, ca nişte Hu