După numeroase căutări ale unui program de voluntariat, am aflat cu destulă uimire, că trebuie să plăteşti sume consistente pentru a putea lucra pentru câteva luni într-o ţară în curs de dezvoltare.

Dacă te gândeşti cumva să fii voluntar ONU, ai deja nevoie de cel puţin doi ani de experienţă într-un domeniu. Fie că vrei să urmezi o carieră în finanţe, fie că vei lucra în IT, în Vest „dau bine” în CV activităţile prin care araţi că te preocupă soarta celor mai puţin norocoşi, dar, sincer, cred că asta este prea puţin important pentru angajatorii din România. Eu eram interesată de cooperarea pentru dezvoltare şi îmi doream o astfel de experienţă pentru a vedea din teren dacă o astfel de muncă mi-se potriveşte. În cele din urmă, AIESEC a fost oportunitatea mea, iar India alegerea influenţată de backgoundul economic care mă îndemna să văd cum stau lucrurile într-un stat din BRIC. În plus, aici am găsit un proiect în care nu era vorba despre a preda engleză copiilor. De precizat că problema nu era legată de copii, ci de aptitudinile mele de pedagog.

Că am ajuns tot să predau engleză, asta-i altă poveste… În cele din urmă aveam să-mi dau seama că dincolo de activităţile cu un ONG, oricare ar fi fost acelea, ceea ce conta era experienţa în sine – prezenţa acolo şi viaţa cotidiană printre indieni, dincolo de mirajul unui hotel de lux şi a traseelor destinate exclusiv turiştilor, mâncatul de pe stradă fără să te îmbolnăveşti, înţelegerea (sau nu) a coabitării cu un şoarece pentru că acesta poate fi bunica reîncarnată, controalele de securitate de la metrou şi interdicţia de a avea ursuleţi de pluş la metrou.

Peisajul urban, chiar din capitală, îţi spune multe despre modul lor de viaţă. Fără nici o notă de discriminare, pot spune că sunt uşor de detectat rădăcinile istorice ale rromilor. Nu numai coloritul peisajului, dar şi stilul de viaţă nomad, fie că este