Inginer geolog de profesie fiind, am avut privilegiul în anii studenţiei, la sfârşitul anilor ’90, să colind România în lung şi-n lat. Sunt, probabil, cele mai frumoase amintiri din acea perioadă, periferiile Moineştiului, zona Petroşanului, Vrâncioaia, Munţii Apuseni, Retezat sau străvechea zonă Dobrogeană a Măcinului oferindu-mi de fiecare dată adevărate lecţii de viaţă, pe lângă aplicaţiile practice ale lucrărilor teoretice. Am avut întotdeauna un mare regret: Maramureşul istoric. Mi-aş fi dorit foarte mult să cunosc oamenii de acolo. Mi-ar fi plăcut să cunosc oamenii pentru că tocmai despre asta vreau să vorbesc aici. Despre oameni. Locuitorii zonelor de care vă spuneam mai sus, toate fără excepţie, mă fascinau de fiecare dată prin naturaleţea lor, prin dorinţa continuă de a ajuta, de a face bine. Am crezut, la prima experienţă, că este vorba de o încercare de a se evidenţia într-un fel sau altul, dar ulterior mi-am data seama că era o impresie falsă. Spiritul ancestral pozitiv al ţăranului român, nealterat în vâltoarea citadină, consolidat de-a lungul timpului printr-o credinţă puternică se manifesta prin generozitate extremă, înţelepciune moştenită şi o debordantă nevoie de a ajuta. La vremea aceea era suficient să ceri un măr din curtea unui localnic pentru a primi o pungă mare. „Au venit şi în acest an studenţii, dă-le mai multe femeie, poate au poftit. Ei sunt viitorul ţării“. Dacă la căminul unde eram cazaţi ciorba era servită fără ardei iute era suficient să trecem strada. Cu o bucurie şi un zâmbet prietenos ni se ofereau pentru tot sejurul. Într-una din „vacanţele“ noastre am jucat fotbal, noi băieţii, cu reprezentanţii locali. Stabilisem dinainte că învinsul dă o bere. Am câştigat. Ce a urmat? Un ţăran mai avut ne-a invitat seara la el acasă. A tăiat un viţel şi „ne-a tratat“ cu o pălincă zonală. Nu vreau să spun unde. Peste tot am întâlnit oame