Femeile de vârsta mea, fostele colege, prietenele, rudele etc. au cel mult un copil. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, doar două femei din cercul meu social au câte un copil. În sfera onlineului, unde contactele sunt însutite, proporţia e cam aceeaşi. Şi nu cunosc, chiar nu cunosc vreo familie, o femeie cu doi, trei copii. Citesc presă, articole, bloguri şi remarc o modă, un trend prin care se respinge ipostaza femeii cu copii – ăştia mici sunt gălăgioşi, alterează zenul existenţei ei, dăunează carierei, socializării, frumuseţii trupeşti. Eşti modernă exclamând că nu-ţi plac liliputanii, că nu-i vrei în preajmă, că te dau peste cap, că mămicile se transformă în cloşti, iar tu, evident, tu nu eşti o găină! Am citit atâtea postări ironice înţesate cu poveţe pentru părinţi, despre cum să-i crească şi să-i educe p-ăia mici, scrise de „ele” care nu sunt mame… Zilnic văd câte o chestie de genul, câte un status, un articol pe tema asta şi, uneori, mă gândesc că deosebirile astea subliniate cu ironie şi sarcasm între familiile cu copii şi cele fără, între femeia mamă şi femeia fără copil, miros a discriminare. O înţeleg pe cea care nu vrea copii, care nu vrea să-şi complice viaţa şi să-şi sacrifice libertatea, trupul. Pentru unii, a fi părinte poate fi un chin. Atâta stres, atâtea responsabilităţi, atâta renunţare, sacrificiu. Ce nu înţeleg este de ce aceşti oameni nu ratează vreo ocazie de a-i lua în râs pe părinţi, pe copiii „obraznici” ai acestora? Vorbim despre critici emancipaţi şi, sper eu, inteligenţi, conştienţi de faptul că fiecare, în parte, îşi are propiul şablon existenţial. Şi că a te mărita la 20 de ani e la fel de normal ca şi la 35, că a avea un copil la 25, spre exemplu, nu e echivalentul capitulării feminine în faţa provocărilor profesionale, ale vieţii. Pe de altă parte, au prins rădăcini concepţii îndoielnice potrivit cărora trebuie să alegi între lo