La un nivel mai puţin profund şi mai puţin general, există o ruptură între Lanson şi Barthes, care nu priveşte neapărat canonul literar şi retoric pe care fiecare dintre cei doi îl propun. În mod evident, despre canonul literar se vorbeşte mult; de - spre cel retoric, mai puţin. Canonul literar ocultează problema limbajului, astăzi predominantă (poate de aceea nu avem bătălii canonice care ţin de istoria literaturii în Franţa, ci lupte canonice a căror miză este retorică). În 1964-1965, Roland Barthes începe să predea la École Pratique des Hautes Études din Paris un seminar de retorică. Negăsind o „panoramă“ a retoricii clasice disponibilă în limba franceză (iată avantajul de a nu citi în limbi străine!), Barthes se vede nevoit să-şi elaboreze propria „propedeutică pesonală“ în materie, făcînd nu atît o istorie a retoricii, cît o nouă retorică a vechii retorici sau, dacă vreţi, o „mitologie“ a retoricii. Lévi-Strauss (inspiraţie metodologică), Lacan (inspiraţie hermeneutică) şi Marx (inspiraţie istorică) străbat rîndurile introducerii, din care cităm: „La originea – sau la orizontul – acestui seminar, ca întotdeauna, era textul modern, adică: textul care nu există încă. O cale de a aborda acest text nou este să ştii pornind de la ce şi împotriva a ce se caută el, şi deci să confrunţi noua semiotică a scriiturii cu vechea practică a limbajului literar, care s-a numit, vreme de secole, Retorică“ (Oeuvres complètes III, p. 527).

Citatul însuşi cere o lectură strînsă. Originea poate însemna în acelaşi timp orizont, pentru că vorbim de un fantasm, iar ceea ce o umple este nu un text, ci textul – toate textele care au în comun istoria ca modernitate sînt acelaşi text, creat ex nihilo, în ruptură cu vechiul text. Textul modern niciodată nu este dat. Retorica „veche“ este aici un dispozitiv de accesare a limbajului literar – în sens tehnic şi social, nu este