Cazul deţinutei Ioana, pe care l-a studiat vreme de mai mulţi ani şi care e disecat în cartea „Legături de sânge“, a determinat-o pe Aurora Liiceanu să se analizeze şi pe sine.

Volumul nonficţional „Legături de sânge“ de Aurora Liiceanu, apărut de curând la Editura Polirom, spune povestea Ioanei, zisă şi Biba, o femeie simplă care a ajuns la Penitenciarul de Femei Târgşor (judeţul Prahova) pentru că şi-a ucis fratele care o bătea sistematic. Cartea este rezultatul unei cercetări îndelungate, pe care Aurora Liiceanu a întreprins-o în mai multe momente ale vieţii Ioanei. Totul a început în anii ’90, când psihologul lucra la Institutul Naţional de Criminologie (între timp desfiinţat). Acolo, Aurora Liiceanu a cunoscut-o pe Ioana, printre criminalii pe care-i testa. Cazul i s-a părut interesant din punctul de vedere al problemelor de psihologie pe care le pune, aşa că au urmat mai multe vizite în închisoare şi, apoi, acasă la Ioana, după ce aceasta a fost eliberată. A rezultat o carte despre vinovăţie şi remuşcări, despre eficienţa sau ineficienţa sistemului penitenciar, despre modul de a gândi al criminalilor şi al puşcăriaşilor. O carte care ne face să ne punem multe întrebări, inclusiv despre noi înşine.

„Weekend Adevărul“: Aţi lucrat la Institutul Naţional de Criminologie. Ce făceaţi, propriu-zis, acolo?

Aurora Liiceanu: Da, am lucrat la Institutul Naţional de Criminologie şi, alături de ceilalţi colegi ai mei psihologi, minoritari faţă de cei cu studii juridice, regret profund desfiinţarea lui. Am lucrat cu un interes proaspăt, pentru că domeniul era nou. Am făcut cercetări asupra evoluţiei criminalităţii comparând perioada anului 1990 cu perioada de după acest an, căutând să vedem tendinţe, diversitatea actelor antisociale şi punctele de vârf. Am lucrat mult asupra violenţei şi asupra raţei de suicid, la femei şi la bărbaţi, şi am realizat