Aţi recunoscut desigur sintagma din titlul cărţii doldora de „consideraţii sclipitoare” (N. Manolescu) a doamnei Simona Vasilache, Cinstite obraze, moftangii şi domni, Cartea Românească, 2012.
Ne vom opri în continuare la originea cuvintelor din care e alcătuită, aşadar la urice, potrivit profilului rubricii, lăsând deoparte iscusinţele textului, deloc neglijabile, care intră însă sub incidenţa altui domeniu, acela al criticii literare.
Despre obraz am văzut data trecută că provine din limba latină, în care aurum obrizum înseamnă aur curat. Un om cu obraz e un om cu onoare, un om cinstit. Cinstea omului cu obraz (a obrazelor din expresia amintită) e aşadar implicită, şi alăturarea celor două cuvinte frizează uşor pleonasmul, fără a-l comite totuşi, întrucât cinstea şi obrazul se completează reciproc, întregind, printr-o împletire iscusită, sfera conceptuală a onoarei.
Cinstea e un cuvânt moeso-gotic, ansts, care corespunde latinescului gratia, iar în română are drept echivalent harul.
Ne-am putea întreba de ce n-am moştenit din latină cuvântul gratia. Se crede că acesta n-a lăsat urme în română, însă cuvântul latinesc n-a dispărut, ci numai s-a ascuns sub alt sens, printr-o evoluţie contextuală neobişnuită, care i-a deformat înţelesul atât de mult, încât a devenit greu de recunoscut. Urmaşul românesc al cuvântului latin gratia, oricât ar părea de ciudat, este greaţă. Această evoluţie semantică cu totul surprinzătoare a cuvântului latin a determinat umplerea golului semantic prin cuvântul grecesc har. Să ne aducem aminte că Ulfila, trimis de la Constantinopol la Dunărea de jos, predica în trei limbi: greacă, latină şi gotică. În româna care se va naşte curând corespondentele cuvântului latin gratia vor fi harul, darul şi cinstea. Fără a intra în detalii textuale şi semnalând doar în treacăt aici contextul, evoluţia nebănuită de
