“Potenţă fizică peste limitele normale”. Acesta e diagnosticul lui Mulţescu pentru Steaua. Sună rece, serios şi pare să vină din gura unui specialist. Cînd nu eşti asta dar spui aşa ceva, treci din costumul unui antrenor cumsecade în halatul soios al bănuielii şi îţi acoperi impotenţa. Cîrcotaş, uiţi sau vrei să se uite că ţi-e dat să faci o echipă. Şi, deocamdată, nu poţi.

Ce doare în Ştefan cel Mare: diferenţa de prezent şi de perspectivă. Dinamo nu are certitudini financiare pe care Steaua mizează chiar şi cu Becali în închisoare. “Cîinii” s-au rupt de Europa, dacă admitem că ultimele întîlniri dezasutroase însemnau totuşi o legătură. Constanţa steliştilor e sîcîitoare şi semnele bune cu Ţălnar s-au mistuit în visele puerile cu Mulţescu şi garda Durimel-Asanovici-Thomas. Steaua e într-un apogeu gestionat admirabil, Dinamo e la jumătatea unei piramide în care amestecă talentele, fotbaliştii “no name”, veteranii şi puştii.

Nu mă interesează aici şi acum trecutul lui Reghecampf. Dintr-un antrenor-revelaţie, el a devenit, la 37 de ani, singura constantă în performanţa ca antrenor, pe termen deocamdată mediu, pe care o poate oferi Liga 1. Reghe e urît pentru că n-a prins două meciuri excepţionale, ci a implementat un sistem. Sună pompos, dar în alte părţi nu putem contabiliza nici măcar tentative.

Pe Reghe îl urăsc o sumedenie de tehnicieni cu roş-albastru în sînge: a intrat în vertijul băncii finanţate de Becali, acolo unde şi-au rupt gîtul mulţi şi foarte repede. Şi a reuşit. Îl pizmuiesc cei care ştiu fotbal şi reprezintă alte cluburi pentru că au înţeles că fundamental în toată gloria, efemeră dar reală, a Stelei de acum este setul de principii, tehnici şi atitudini cu care a venit Reghe.

Să coborîm puţin discuţia, băieţeşte, ca pe maidan. Oare a încercat Dinamo un sistem de pregătire fizică similar şi, speriată că ar fi dubios, a renunţat