Despre Sava Bejinariu (13 aprilie 1947 - 8 august 2013) nu se poate vorbi la trecut.

Ar fi o tragedie să vorbim la trecut despre omenie, despre prospeţimea sufletului, despre prietenie, despre zâmbetul în care se răsfaţă primăveri şi ceruri pururi albastre, oameni, munţi şi depărtări, despre însăşi definiţia omului corect, demn şi, prin faptă, creştin.

Născut la Grămeşti, într-o primăvară binefăcătoare din anii ’40, Sava Bejinariu a fost, este şi va rămâne propria sa creaţie. Nu s-a visat jurnalist, dar când i s-a cerut să treacă la Scânteia, a acceptat, pentru că avea de slujit împrejurimile propriului său suflet.

Nu a fost niciodată activist, deşi, vorba cronicarului, mereu s-a aflat „sub vremi”, dar şi „sub vremi” a stat, întotdeauna, firesc, drept, comunicativ şi cu sufletul desfăşurat, în faţa omenirii, într-un zâmbet aproape vindecător. Aşa era şi aşa este el, şi nimic nu o să-l mai schimbe, vreodată.

La Zori Noi, deci la şcoala de jurnalism şi de literatură a Sucevei, Sava Bejinariu s-a vrut şi a rămas cronică şi faptă, reportajele lui din Călimani, dar şi foile volante, pe care le realiza, întotdeauna, împreună cu echipe de scriitori, amintind şi de letopiseţe, dar şi de lumea visată de copilăria fiecărui om care a văzut sau vede lumina zilei într-un sat.

Victimă a unei răscruci, care i-a afectat sănătatea, Sava Bejinariu nu a mai izbutit, ulterior, în redacţia cotidianului Crai Nou, să-şi urmeze vocaţia de a păşi Bucovina cu pasul şi de a-i omagia oamenii cu toate literele şi cu toţi porii. Continua să o zugrăvească, dar fără a o mai trăi zi de zi.

Suntem prieteni, rămânem prieteni. Sava a păşit pe cer, pe neaşteptate, şi încă nu am apucat să-i aprind vreo stea. Nu-i nimic, se descurcă Sava, orientându-se după reperele bucovinene, pe care le duce cu sine, pentru a le aşterne, recunoscător, în faţa Atoateziditorului.

De