Jurnalistul Iulian Andrei Crăciun a stat anul acesta cinci săptămâni în Israel. În iunie, a făcut o vizită unui kibbutz, un vechi experiment social de stângă extremă. La Ein HaShofet, a descoperit „modelul“ care a inspirat comunismul.
Locuiesc pentru o vreme, nu îndelungată, dar nici scurtă, în Israel. Bursier al Universităţii din Tel Aviv, studiez o limbă muribundă, idişul, dar am suficient timp liber. Călătoresc prin Ţara Sfântă, sfântă şi pentru evrei, şi pentru creştini, şi pentru musulmani, ba chiar şi pentru bahai, convins că cine are ochi să vadă va vedea. Încerc să nu îmi pierd vederea.
Merg la Ierusalim, la Haifa, la Ako, trec prin Aradul lor, carevasăzică pe la scriitorul Amos Oz pe acasă, urc pe Înălţimile Golan, cobor la Marea Moartă, vorbesc cu evrei, vorbesc cu arabi, trec puţin dincolo, în ceea ce ar putea fi Palestina, mă întorc.
Mă interesează, desigur, kibbutzurile. Ajung într-unul. Iată-mă, aşadar, în Ein HaShofet. Nu sunt evreu, dar nici nu îmi ascund empatia cu Israelul. Nu am venit să rămân, caut doar să aflu – aflu, scriu.
Ce este, deci, un kibbutz? Ce ştiam înainte să ajung aici ştiam de la regretatul Tony Judt, istoricul meu preferat din secolul XX, evreu şi el, britanic la bază, care a petrecut un timp în anii ’60, pe când nici măcar nu era major, în kibbutz. Sunt într-un grup organizat, frumos, în jurul meu zumzăie tinerii studenţi americani, sunt insuportabili cu „Oh, my God!“-ul (n.r. – O, Dumnezeule!, exclamaţie folosită în exces peste Ocean) lor, încerc să-i ignor, mă gândesc la Judt al meu.
Iată: „Pe de o parte, voiam din suflet să cred în kibbutz ca mod de viaţă şi încarnare a unui iudaism mai bun şi, având înclinaţii dogmatice, nu mi-a fost prea greu să mă conving timp de câţiva ani de virtuţile sale principale. Pe de altă parte, îmi displăcea la culme. (…) Abia aşteptam să scap de acolo la sfârşitul une
