Ante scriptum: „Dacă pentru a-i da unui neom ceea ce merită ne pierdem toți umanitatea, Lumea nu va mai fi pentru nici unul dintre noi ceea ce ne doream să fie când ne-am decis să-l pedepsim” - (Anonim). „Aoleu, iar cu etica și cu respectarea drepturilor infractorilor?” - (alt Anonim) Sursa: www.utsandiego.com

Ce drepturi îi rămân unui om după ce-a schingiuit un alt om? Mai are, de fapt, drepturi un torționar? Un criminal? Un psihopat sadic, un individ dezaxat care a obținut plăcere din țâșnirea sângelui unui deținut în timp ce-l zdrobea sub cizmă? Nu întrebăm ce i se cuvine, legea trebuie să decidă. „Problema nu e una care ține de nevoia pedepsei. Nu! Problema în următoarele e dacă, în ciuda crimei comise, individul mai păstrează, totuși, drepturi de care să se bucure în așteptarea unui deznodământ pentru faptele sale”, e sarcastic, dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru.

De ce nu l-am lapida sumar? De ce nu am aplica o justiție veche de când lumea, a ochiului pentru ochi și dintelui pentru dinte? De ce nu l-am decapita în piața publică precum acum nu foarte multe secole?

Dar, pe de altă parte, mai ales în situații când au trecut vieți de om de la săvârșirea crimelor, mai are rost să răscolești trecutul? De ce nu lași morții morți? De ce să tulburi trecutul și să amintești ororile? Nu mai bine uităm? Nu mai bine aruncăm la coș, în istorie, ce nu ne mai poate atinge? Întrebări...

Gulagul nostru, românesc!

Imensa greutate pe care o are comunitatea azi, când trebuie să digere fapte precum cele petrecute în România bolșevică a anilor ’50 – ’60, este că, instinctual, suntem tentați să le facem același lucru pe care și ei l-au făcut altora: procese sumare, sentințe date pe genunchi, ani grei de temniță. „Despre 1964, când s-a dat amnistia, o pacientă care a trăit vremurile îmi spunea, deunăzi, că atunci când a venit vestea în România s-a