Cine nu era deja convins că loialitatea lui Mugur Isărescu e față de interesele sistemului bancar, și nu față de cele ale cetățeanului român, a primit săptămâna aceasta dovada cea mai clară în acest sens.
După ce guvernul Ponta hotărâse săptămâna trecută – cu o obediență față de FMI contrară oricărei idei de democrație, căci nimeni n-a votat-o pe Andrea Schaechter să decidă soarta țării – ca procesele pe clauze abuzive dintre clienți și bănci să se judece doar la Înalta Curte de Casație și Justiție (o singură instanță e mai ușor de controlat) și ca hotărârile favorabile clienților să nu se aplice retroactiv (deci ca aceștia, deși câștigă în justiție, să nu primească înapoi banii furați de bănci), Isărescu a făcut miercurea asta următoarea declarație:
„Clauzele abuzive sau neabuzive sunt contracte pe care le-au semnat oamenii care au luat credite. Tot într-un stat de drept, când semnezi ceva, îţi asumi.”
Raționamentul lui Isărescu e incredibil de greșit. Într-un stat de drept, dacă o clauză e catalogată prin lege (Legea 193/2000, în cazul de față) ca fiind abuzivă, atunci ea este ilegală și niciun contract semnat de niște părți nu o poate face mai puțin ilegală. Într-un stat de drept, contractele se subordonează legislației în vigoare, deci conținutul oricărui contract trebuie să se afle în limitele legii. Asta înseamnă stat de drept. Or, conform logicii lui Isărescu, ar însemna că, în cazul în care nu-mi dai banii la timp, eu pot, în ultimă instanță, să te torturez sau să te împușc dacă am semnat un contract care prevede asta (mai mult sau mai puțin explicit). Acesta nu mai e stat de drept. De altfel, sofismul guvernatorului BNR e atât de strident, încât până la urmă ajungi să te întrebi: oare Isărescu chiar gândește atât de prost sau este atât de loial băncilor încât nu ezită să aducă sofisme evidente în apărarea lor? Ce-o fi mai grav?
Ce-i
