La Academia Bundeswehr-ului, pentru informare şi comunicare, din Strausberg, unde am poposit cu prilejul unui schimb de opinii, la ministerul german al apărării, primul lucru comunicat de gazde a fost că la acţiunile cu public, iniţiate de această structură - inexistentă în armata noastră - sunt special invitaţi generali şi ofiţeri din ex-forţele armate ale defunctei R.D.G., inclusiv grăniceri.

Arma grăniceri nu mai există în România.

Motivul este simplu.

Imediat după decembrie 1989, obsesia noilor autorităţi, de la Bucureşti, de a face frumos în faţa interlocutorilor occidentali, a generat decapitarea Comandamentului Trupelor de Grăniceri şi desfiinţarea acestei arme de elită, prin înlocuirea cu Poliţia de Frontieră.

O pripeală tipică mediului politic dâmboviţean.

S-a înlocuit o instituţie militară, cea a armei grăniceri - cu tradiţii istorice probabil deranjante pentru cei ce vroiau să reinventeze apa şi mersul pe jos -, cu o structură de o altă factură, obişnuită să fie departe de atenţia opiniei publice, altfel utilă finanţării şi modernizării sale.

În mod paradoxal, cei mai buni ofiţeri de grăniceri au fost preluaţi de Ministerul Apărării Naţionale şi de serviciile de informaţii, ceea ce atestă calitatea profesională a celor ce aveau drept semn de armă, pe epoleţi, harta ţării.

Într-un gest de revoltă, bine temperată, generalii Sever Neagoe, Ilie Tender şi Gheorghe Văduva – ultimul fiind şi singurul grănicer, şef de promoţie, la Academia Militară, actuala Universitate de Apărare – au scris ISTORIA GRĂNICERILOR şi începutului Poliţiei de Frontieră.

Despre care generalul Văduva îmi scria că este “poate ultima carte de istorie şi de suflet, a unei entităţi de culoare verde, care între timp s-a transformat.”

Instituţia s-a transformat, dar mai trăiesc cei care au purtat uniforma cu pet