Există în viaţa noastră un fel de ”curgere”; noi înşine curgem cumva, ca apa, ca oricare apă, ca raul, ca marea, ca oceanul, iar alţii se mişcă mai lent, mai puţin, ca lacurile. A curge firesc prin viaţă e o artă, o artă aşa de profundă, de puternică, încat, cei ce izbutesc să curgă cat mai mult şi mai aproape de firesc sfarşesc prin a cunoaşte mai puţin suferinţa, mai puţin negativitatea, mai puţin mania. Gustul existenţei e mai dulce cand curgem în armonie cu întregul, cand mergem alături de ceilalţi, langă ceea ce ne aduce în calea viaţa de zi cu zi, cand întampinăm ceea ce vine cu acceptare şi cu îngăduinţă. E un fel de ”a fi în voinţa divină” această întampinare bucuroasă, or – pur şi simplu – firească a evenimentelor, a situaţiilor, a invitaţiilor, a întalnirilor şi a oamenilor. E un fel de a te acorda, ca un instrument muzical, cu orchestra, a fi în armonie cu existenţa însăşi şi cu ceea ce-ţi aduce ea. Uneori, urmand simpla îndrumare, simpla chemare a evenimentelor, a oamenilor, mergand pe drumul ce ţi se aşterne în cale, înţelegi şi simţi cu toată inima că eşti exact acolo unde-i perfect să fii, cu cine doreşti să fii, cum vrei tu să fii şi, nu de puţine ori, acolo unde este nevoie de tine cu adevărat.

Noi, oamenii, avem nevoie să trăim un sentiment profund al utilităţii, să le fim ”necesari” altora; asta ne motivează să mergem înainte şi ne dăruieşte din noi înşine energia necesară să păşim pe calea ce curge sub tălpile noastre. Cand mergem în armonie cu întregul, uşile se deschid uşor în faţa noastră, drumul curge lin, totul e bine, ne simţim liniştiţi şi, chiar în nelinişte, chiar în teamă, în dubiu sau în greşeală descoperim că suntem pe calea proprie şi nu pe calea sugerată sau impusă de alţii, curgem în direcţia cea bună. Curgerea noastră, însă, e înlesnită de acceptare, de un fel de a spune ”da” la timpul potrivit şi ”nu” la timpul potrivit, un f