43 de kilometri pe oră. Nu, nu e vorba de viteza unui funicular împăiat, a unei biciclete cu lanţul ros de lene sau a unei bărci pe care o mână un vâslaş care şi-a pierdut pagaia, ci despre viteza medie cu care circulă trenurile de călători prin România de azi. Cifra cu pricina se regăseşte într-o declaraţie a directorului general al CFR SA, George Micu, aşa încât are doza de credibilitate necesară şi suficientă, nefiind o vorbă de clacă lansată într-o pauză de masă, între un parizer şi-o chiftea, de vreun mecanic de locomotivă supărat pe şină sau de vreun acar care s-a trezit cu faţa la cearşaf. Bineînţeles că şeful companiei care administrează infrastructura căilor ferate va fi mărturisit 43-ul cu o firească tristeţe a neputinţei, poate chiar şi cu un discret sentiment al jenei cuibărit pe undeva prin porii funcţiei sale. Ca orice om care se justifică, însă, a venit şi cu explicaţia: de vină pentru această viteză de desene animate a trenurilor de călători sunt infrastructura proastă şi lipsa de bani. Am auzit adesea, în ultimii ani, tânguieli ale responsabililor transportului de călători pe calea ferată. Ba că sunt tot mai puţini oameni care circulă cu trenul, ba că şi dintre aceştia mulţi merg cu „naşul”, ba că nici macazul nu mai e ce-a fost. În regulă, fiecare om are dreptul să se plângă, aşadar şi cel care e şef pe la CFR. Totuşi, cât dulce cutezător aplomb poate avea, de pildă, cineva care se gândeşte să meargă cu trenul de la Satu Mare până la mare?
Nu calculaţi, că nu vă mai vine să vă luaţi concediu. Sau cât de jovial poţi fi, călător cu trenul fiind, când o întârziere de vreun ceas a devenit ceva cât se poate de natural pentru unii de pe la CFR? De câte ori aţi auzit scuze publice din partea celor care se îngrijesc de transportul feroviar (şi aici, desigur, nu e vorba despre spicheriţele din gară) după întârzieri care năucesc până şi imaginaţia?
