Era îngrozitor de dimineață. Era început de august, dar nu se spărsese încă de ziuă. Dormisem doar câteva ore. Ațipisem greu după ceva stres şi oboseală acumulate. Nu mi-era frică de nimic. Doar de faptul că s-ar putea întâmpla ceva ce m-ar împiedica să plec. Sau, mai bine spus, mi-era frică că aş putea lăsa ceva să mă împiedice să plec. Şi îmi era frică că mi-ar putea fi frică. Auzisem demult o poveste cu un bunic care, după ce şi-a vândut toate acareturile pentru un bilet de vapor în Boston, s-a răzgândit în noaptea dinainte. Că m-ar putea cuprinde frica asta distrugătoare de caractere şi destinuri îmi era frică. Căci cu un an, doi înainte renunțasem la o bursă Erasmus în Grecia de frică că nu îmi vor ajunge banii şi de cazare şi de mâncare. Nu ştiam încă de voința ce mută munții din loc, sapă mări şi transformă pietrele în boțuri de aur. Sau în eurocenți de pat într-un hostel vesel şi toast cu vegemite şi ceai. Mi-era frică că aş putea avea o slăbiciune. Le spuneam mereu celorlați că îmi este frică. Nu le împărtăşisem desigur intimele temeri de mai sus, dar, crescută într-o atmosferă patetico-lacrimo-istericoido, mă gândeam că lipsa efuzionilor sentimental-ridicolaşe m-ar recomanda drept non-emoțională şi încercam să pun un sentiment pe masă. În circumstanțele menționate, cel de frică, întru totul autentic, părea alegerea perfectă. Şi repetam ca papagalul: “Mi-e frică! Mi-e frică!” Nu prea gândisem bine strategia, căci odată întrebată de ce anume mi-era frică trăgeam câte o bâlbâială teribil de confuză referitoare la viitor. Viitorul în SUA. Ei bine, ăsta era ultimul lucru de care nu mi-era frică. Sincer, mă durea în cot. Odată ce papucii mei vor fi călcat sol american, orice problemă a lumii ar fi fost miraculos rezolvată. Era o certitudine. Mintea mea se transformase într-un soi de tabula rasa în acea dimineață. Era frig. Nu cred că am avut timp de breakfast, bu