În Piaţa Badea Cârţan, din Timişoara, o femeie firavă îşi câştigă pâinea vânzând linguri şi coveţi de lemn. Stă ghemuită într-un colţ de piaţă, ore şi ore în şir. Să vândă nişte lucruri la care munceşte cu migală alte ore şi ore în şir, dar care valorează câteva parale doar. Vreo 300 de lei pe lună îi aduc...
O viaţă de om dedicată lucrului cu lemnul
La intrarea în hala de carne a Pieţei Badea Cârţan, din Timişoara, o bătrână măruntă şi tăcută stă pe un scăunuţ, în spatele unei mese pline de linguri, făcăleţe şi coveţi din lemn. Gheorghiţa Tudorache este venită la Timişoara din Băbeni, judeţul Vâlcea. „Venim de acolo cu linguri”, spune ea. Pentru că Gheorghiţa Tudorache nu doar vinde aceste obiecte. Le şi confecţionează. De peste 45 de ani. „Acuma am 60 de ani şi fac meseria asta de la 14 ani. Părinţii mei m-au învăţat cum se face treaba asta. După război, din sărăcie, s-au apucat de această meserie şi ne-au învăţat şi pe noi. Şi ei, săracii, au umblat prin ţară cu linguri şi coveţi, să facă un bănuţ”,
Ea ne-a împărtăşit din tehnica meşteşugului ei, dar spune că, mai degrabă, sărăcia a fost cea care a împins-o să facă munca pe care o face, şi nu neapărat pasiunea: „Aşa să scrieţi, că-i foarte greu să trăim din ce facem. Facem şi că ne place, dar mai mult de nevoie. Oricum, trebuie să fi meseriaş în ce faci”, este sfatul femeii.
Face naveta între Vâlcea şi Mediaş, Sibiu, Arad şi Timişoara. Aici, la noi, spune că vine de vreo zece ani. Acum, este la Timişoara de o lună, timp în care nu şi-a văzut soţul sau copiii. Obiectele din lemn îi sunt trimise pe autocar, ca să nu le care în spate. E lesne de înţeles că femeia aceasta nu are o maşină proprietate.
Muncă pe nimic...
Ne explică rapid din ce lemn e făcut fiecare obiect. Sucitoarele – în general, din fag, iar lingurile şi coveţile – din lemn de plută sau sal