”S-a dus discret, fãrã sã creeze probleme, asa cum a trãit. Ne-a impresionat pe noi toti cei de aici. A cãzut la pat câteva zile, apoi si-a revenit, era vioi si cu aceeasi grijã pentru calendarele sale. Pânã într-o zi când s-a asezat singur în pat… Puiu a fost o figurã mereu prezentã, vie, în viata comunitãtii. Cu ani în urmã, în cea a orasului, apoi aici, la noi… I-am strecurat, în buzunarul de la piept, un calendar” – Doru Codrea, director Centrul de Îngrijire si Asistentã Socialã Petrila-Lonea.
Puiu, Puiu cu crucea, asa a fost cunoscut Miclea Ioan, un om de statura unul copil de 10 ani, care nu putea sã vorbeascã, dar al cãrui limbaj al semnelor si sunetelor multi au ajuns sã-l cunoascã de-a lungul anilor. Câteva generatii ale Petrilei au crescut cu Puiu, Puiu cu crucea. Era precum arigintul viu, plin de energie si cunoastea în amãnunt întreg ritualul înmormântãrilor – reguli ale Bisericii si îndatoriri ale familiilor defunctilor. Si-a câstigat existenta, nelipsind de la nici o înmormântare, pentru cã Puiu era prezent ca slujbasul disciplinat si constiincios…
Puiu si mireasa fãrã mire
Când avea nevoi, te oprea pe stradã si cerea încercând sã explice prin gesturi si sunete. Îi întindeai o bancnotã sau o monedã si dacã în acea zi avea cele necesare, refuza banii si repeta si mai accentuat ceea ce dorea sã-ti transmitã. Poate un compliment, poate o supãrare… Si dacã îi vorbeai cald, îl îmbãrbãtai prieteneste, pleca linistit. Erau copii care fugeau de el pentru cã avea un mod aparte de a atrage atentia. Venea direct cãtre tine si te tinea de mânã privindu-te drept în ochi, încercând sã comunice. Era momentul când copii tipau, se smulgeau din mâna lui si fugeau. De multe ori chiar el se amuza de reactie, pentru cã rãmânea pe loc uitându-se în urma lor, iar ochii îi râdeau strengãreste.
Dar ceea ce a surprins la Puiu, lucru care ar trece neobser
