Să recunoaștem cu toții: ne-am îndoit de Sorana, nu? Și nu numai azi, ci în general, în ultimii ani. Ne-am îndoit de capacitatea ei de a urca acolo sus de tot, printre cele mai bune. Am văzut-o doar ca pe o puștoaică frumoasă, dar poate un pic superficială, prea puțin dispusă să-și ia talentul în serios. Nu? A trăit multă vreme din gloria acelui sfert de finală de la Roland Garros, iar noi, ceilalți, "cunoscătorii", am crezut că atâta poate și că niciodată nu va putea fi mai mult, ca și cum am ști vreunul cum e acolo, jos, în fierbințeala punctelor și a meciurilor pe mize mari. Am strâmbat din nas cu toții când am văzut-o umăr la umăr cu prietena ei bună, Ana Ivanovic, ca și cum fetele frumoase din tenis n-ar avea voie să aibă amice faimoase, sau ar trebui să umble cu val pe față și să se ascundă de camerele foto.

Am pufnit cu toții când am văzut-o primind atâta atenție de la Adidas și, în general, de la media specializate din întreaga lume, decizând, in corpore, că nu merită. Ca și cum am avea atâția români băgați în seamă de lumea bună, încât ne permitem să facem nazuri. Am etichetat-o drept umflată de presă, jucătoare unidimensională, ba chiar, unii mai curajoși din fire, au decis că e labilă psihic și că n-are mentalul unei jucătoare de top, de parcă Sorana ar fi produsul unei școli vestite de tenis, în care zeci și sute de antrenori au lucrat ani de-a rândul la generații întregi de campioane cu moralul de fier. Am râs de victoriile ei la jucătoare mai prost clasate și de zecile de săptămâni petrecute în Top 30, ca și cum am fi cu toții între cei mai buni 30 de oameni din lume în meseria noastră, așa că ne permitem să facem mișto de una care chiar stă acolo de ceva vreme.

Am perceput-o pe Sorana ca pe un soi de bun care ni se cuvine, așa cum facem de fiecare dată când se ridică, în pofida sistemului care mai rău îl încurcă decât să-l ajute, câte