Rătăciţi în marele bazar cu amănunte tactice, în general politicienii nu văd în regionalizare un episod al Marelui Proiect European, care, într-un ciclu de câteva secole va dezmembra pentru a recompune o altă realitate antropo-geografică în termenii, acum futurişti, ai unei naţiuni europene cu "dialecte" naţionale de muzeu etnografic.
După caz, tăieturile, delimitările de teritoriu şi putere locală măsoară fidelităţi şi interese tranzitorii. Contraatacurile se opresc şi ele la poarta momentului. Sau ţin de dogmatisme şi frustrări de tot soiul. Poate că nu este nefiresc: în fond aceasta e lupta politică sau/şi ideologică pretutindeni. O luptă hic et nunc. De aceea, nevoia de vizionari conectaţi, de strategi realişti se acutizează.
Într-o conferinţă cvasipublică, geranţi ai CFR şi Bilderberg au explicat, în urmă cu doi ani la Bucureşti, imposibilitatea acceptării eşecului Proiectului European prin într-adevăr extraordinara investiţie financiară dar, în primul rând, prin consumul de resursă intelectuală şi morală. E drept, întrebarea românească fusese mai prozaică şi specioasă: "Va fi lăsată Grecia să se prăbuşească?". Şi Grecia nu a fost lăsată.
Nu poate fi pusă numai pe seama specificului naţional românesc miopia îmbrăcată în hainele pragmatismului. În executivul european - două etaje mai jos faţă de stratul de care am amintit - subzista personaje "aplicate" tip Gunther Oettinger care, replicând la insuccesul Nabucco a conchis în maniera patetică a unui lumpen proletar căzut în cugetare sub efectul unei băuturi spirtoase că "la urma urmei totul se reduce la bani".
Dacă ar fi fost strict aşa, atunci la ce bun Uniunea Europeană însăşi? Sau fondurile de coeziune menite să egalizeze socialul pe principiul vaselor comunicante? Sau salvarea unor state în pragul falimentului? Sau civilizaţia greco-romană, Renaşterea? În general, de ce intelectul şi nu
