Din ce în ce mai mulţi clienţi ai marilor magazine constată că în oglinzile cabinelor de probă (şi nu doar în acelea!) par mai suplii sau mai bine făcuţi decât în oglinzile de acasă. O înşelătorie? Mulţi sunt convinşi că acest mic subterfugiu este o parte a strategiei de marketing a magazinelor. Şi totuşi, dacă aşa s-ar întâmpla (căci cei vizaţi resping ca nefondată acuzaţia ca ar utiliza astfel de oglinzi), foarte puţini dintre cei ce trec prin cabinele de probă observă fenomenul. Totul pare să fie acceptat ca un dat al comerţului. Şi dacă unii avertizează că această procedură ar putea stimula prodigalitatea (tulburare psihică repertoriată încă din anii 60 ai secolului trecut ce se manifestă prin tendinţa maladivă de a achiziţiona în exces produse deloc necesare) pentru a menţine sau creşte nivelul vânzărilor, cei mai mulţi consumatorii nu observă şi nu protestează. Or, atunci când protestul nu există sau rămâne marginal situaţia nu poate fi schimbată. O ştim de la Exit, Voice, and Loyality a lui Albert Hirshman: când un bun sau un serviciu nu mai corespunde calităţilor recunoscute există trei posibilităţi: acceptarea situaţiei de fapt (Loyality), protestul (Voice) sau abandonul (Exit). Dar cum mai poţi abandona astăzi un bun sau serviciu când înclinaţia universală a "pieţei" este de a satisface cumpărătorul mediu? Iar acesta din urmă este nu doar dispus, ci şi format să caute "cel mai bun produs la cel mai mic preţ". Oglinda din supermarket este acea probă a loialităţii consumatorului mediu: acceptă ceea ce i se oferă cu condiţia să i se sugereze că i se potriveşte perfect.

În aceste temple ale consumului de masă, în care orice consumator ce se respectă participă aproape săptămânal la masă, sunt necesare mici trucuri care să reconforteze "credincioşii" asupra "corectitudinii" convingerilor şi comportamentelor lor. Ca în orice religie, şi în consumersim "cred