De peste 23 de ani, guvernanţii României n-au reuşit să dezvolte o strategie a infrastructurii rutiere a ţării. De aproape un sfert de veac, un şir nesfârşit de bâlbe decizionale au făcut ca infrastructura României să semene cu cea din ţările africane: şosele proaste, nesigure şi, culmea, scumpe!, aproape fără excepţie. Despre autostrăzi, nici nu e cazul să mai vorbim. Prima dintre ele, A 1 Bucureşti-Piteşti, este făcută în vremea regimului comunist, iar după 1989 a înghiţit sute de milioane de euro în reparaţii făcute de mântuială, menite mai mult să asigure fonduri pentru o clientelă politică extrem de stufoasă şi lacomă. A doua “autostradă”, A 2 Bucureşti-Constanţa, supranumită “a Soarelui”, se dovedeşte a fi doar o “şosea mai largă”, şi care înghite fonduri din ce în ce mai mari pentru reparaţii care, într-o păguboasă tradiţie românească, sunt făcute de mântuială. De altfel, nici nu e de mirare că toate drumurile din România, fie naţionale, europene sau autostrăzi, sunt proaste, în ciuda fondurilor uriaşe băgate în ele, atâta timp cât edificarea şi repararea lor este gândită pe principiul “cârpim azi şi mai venim şi mâine”! În fond, o analiză serioasă a cauzelor stării extrem de proaste a infrastructurii rutiere a României trebuie să pornească de la o întrebare simplă: din ce materiale ne construim drumurile? Construim şosele din beton de ciment sau din asfalt bituminos? Mulţi specialişti spun că şoselele din beton de ciment, printre altele, sunt mult mai durabile, “ţin”, nereparate, peste 50 de ani, alţii susţin că bitumul “se pune mai uşor” şi nu e nevoie de investiţii iniţiale mari etc. Aşadar, până la urmă, cum este şi firesc, tot guvernanţii trebuie să ia decizia strategică a dezvoltării infrastructurii, dar în interesul românilor şi nu al clientelei politico-economice.
Şosele gata cârpite
În România se constată faptul că pentru noile trasee d