Când preşedintele Traian Băsescu şi-a exprimat opinia că regionalizarea României nu va avea loc anul acesta am fost îndată de acord cu el. Desigur, dl Dragnea poate visa la ea după bunul plac. În mintea domniei sale, treburile sunt deja tranşate în privinţa asta, prin metoda consacrată a „asumării răspunderii”.
Parcă şi văd demnitarii jurând cast în faţa femeii legate la ochi, agitând balanţa: „Asumăm răspunderea cu privire la modul în care am regionalizat, împărţind ţărişoara după felul în care am socotit că o putem chivernisi mai bine şi punând baci peste regiuni pe cei mai simpatici adepţi ai noştri!”.
Să presupunem că Uniunea Europeană, care nu se amestecă de-a dreptul în chestiuni dintr-astea, ar adopta principiul: dacă poporul nu zice nici mâlc şi dacă treaba merge bine, orice formulă e valabilă. Cu toate acestea, trebuşoara nu ar prea funcţiona, fiindcă, uite, unii găsesc că nu e bine nicicum în formulele deja azvârlite pe piaţă. Semn că regionalizarea nu va fi uşor de făcut.
Ca să meargă cu adevărat, cineva trebuia să găsească o realitate plauzibilă care să răspundă următoarelor cerinţe minimale: să nu contrazică percepţia tradiţională asupra teritoriului şi adeziunile individuale, de familie şi de zonă la el; să nu pară un regres, ci un pas înainte; să nu contrarieze sentimentul naţional, ci să îl relanseze într-o lumină inedită, dând speranţă că România are un viitor mai promiţător decât până acum; să ţină seama de resursele umane şi de cele naturale şi logistice din teritoriu, având în minte o proiecţie cât de vagă pentru modul de a se înainta pornind de la situaţia dată; să se gândească formule de solidaritate interregională realiste, adică nu impuse de sus, ci care să activeze simţul civic al comunităţilor.
La aceste câteva repere s-ar putea adăuga, fireşte, şi altele, precum: să se propună programe lansate cu intenţia de
