Spre ce sistem ne îndreptăm e încă prea devreme pentru a ști, însă un lucru e cert: era inocenței s-a încheiat.
Ne tot încurajează mincinos guvernele că vom ieși curând din criză... sau poate nu chiar așa curând, dar că sint semne incurajatoare. Că „măsurile de austeritate” sînt pe cale de a-și face efectul și că iminent creșterea economică va redeveni pozitivă (pentru că în novlimba pe care politicienii au învățat-o de la economiști dezastrul economic și recesiunea sînt machiate absurd-pudic în „creștere negativă”).
Adevarul pe care nu îndrăznește însă să-l spună niciun politician este că nu se va reveni niciodată la sistemul anterior crizei. Criza asta nu e ceva trecator.
Statul providență de tip european, cu diferitele lui modele - scandinav, francez, german, italian - e acum în fază terminală. Lovitura de grație i-a dat-o desigur criza, însă erodarea lui a fost constantă in ultimele decenii.
Globalizarea, concretizată în toate acele „delocalizări”, a dus la declinul fatal al industriei europene. Deplasarea elementelor cheie ale industriei in țări ieftine, sărace și autoritare împinge acum inexorabil spre generalizarea unei mentalități a compromisului politic.
În vremea asta, mîna de lucru europeană, șeptelul uman al muncitorilor, devine irelevant pentru marile multinaționale. Șomajul e deja mai mare decât cel interbelic. Tinerii din sudul mai sărac al Europei încep sa plece in masă, vazand ca nu mai au niciun viitor acolo. Neoliberalismul practicat la Bruxelles de „echipa Barroso”, de actuala „Comisie Europeană”, a mers chiar pina la a obliga unele țări, precum Grecia, sa ia măsuri impotriva propriei lor Constituții.
O generație întreagă - tinerii de azi - e sacrificată in numele băncilor si al unui sistem artificial, construit pe o ideologie a jocului de noroc deghizat în legi economice. I
