În 1990, imediat după Revoluţie, când fiecare român făcea politică, a intrat la noi în casă un bărbat între două vârste. Era prietenul unui prieten al părinţilor mei şi se nimerise la noi în bucătărie la o masă la care nimeni nu-l chemase. Nu mai ştiu dacă ţinea cu Iliescu sau cu ţărăniştii şi nici nu-l mai fac azi din ochi, ţin minte doar că vorbea tare, aproape ţipând, şi gesticula abundent, încât la un moment dat a vărsat paharul pe care mama i-l pusese în faţă. În toiul argumentaţiei, l-a făcut pe tata tâmpit şi prost şi l-a ameninţat că-i dă şi două palme. Aşa erau pasiunile politice în anii ’90, oamenii aveau opiniuni ferme şi erau în stare să facă moarte de om pentru ele. Pe mine, care mă făcusem mic într-un colţ al bucătăriei, m-a urmărit ani de zile imaginea acelui individ necioplit care-l făcuse pe tata să se înece de ruşine şi de indignare.

Imaginaţi-vă acum că intră la dvs. în casă cineva şi începe să spargă pereţii şi să vă mute mobilele din sufragerie. Înţeleg principiul european al libertăţii de mişcare, dar asta nu înseamnă că România e sat fără câini. Cred cu fanatism în libertatea de exprimare, dar asta nu înseamnă că, dacă intri la mine în casă, poţi să mă faci cum îţi vine ţie la gură. Cred că libertatea ta se opreşte gard în gard cu libertatea mea: dacă suntem în stare să fim vecini buni, cred că avem amândoi de câştigat; dacă, în schimbi, tu sari pârleazul cu cizmele pline de tină, am dreptul să pun un cordon sanitar între mine şi tine.

Aşa stând lucrurile, cred că preşedintele României avea nu doar dreptul, dar şi obligaţia de a lua poziţie, în mod public şi tranşant, faţă de declaraţiile diverşilor politicieni maghiari care îşi fac reclamă naţionalist-revizionistă în Transilvania. Mulţi români se vor fi simţit jigniţi de grosolănia şi brutalitatea unor politicieni maghiari din România şi Ungaria, de „protectoratul” pe care eu