E vremea să facem pace cu noi înşine şi istoria noastră. E vremea să ne asumăm greşelile şi să nuanţăm trecutul. Altfel, prinşi între eterne regrete, deziluzii şi frustrări, riscăm să pierdem din vedere prezentul şi viitorul.

Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera (Ioan 8:32).

Cazul Alexandru Vişinescu are în continuare ecouri foarte puternice în România şi până în capitala Americii, inclusiv în Washington Post. Există un sentiment de speranţă şi de satisfacţie că, iată, în sfârşit, se va face dreptate şi criminalii unui regim odios vor răspunde în faţa legii. Şi se mai observă o neobişnuită efervescenţă la nivelul societăţii româneşti. Să se fi trezit oare o parte a conştiinţei noastre colective? Să fim oare gata să punem ordine în ce a fost?

Fostul comandant de penitenciar este deja condamnat în faţa opiniei publice, e drept, fără prezumpţia de nevinovăţie şi cu o oarecare teamă că, la cei 87 de ani, ar putea să ne scape printre degete. Gravitatea celor întâmplate, groaznicele zile şi nopţi îndurate de deţinuţii politici ai acelor vremuri, dar şi unele reacţii virulente şi lipsa de remuşcări a suspectului principal, par să ne dea dreptate. Totuşi, într-un stat de drept, verdictul final trebuie să-l dea justiţia, chiar dacă au trecut mai bine de 50 de ani de la faptele incriminate.

De ce a fost nevoie de atât amar de vreme pentru a-i trage la răspundere pe criminalii şi torţionarii unei ere de tristă amintire? Associated Press a pus un diagnostic ferm în articolul din 9 august: unii foşti comunişti şi agenţi ai Securităţii au protejat personaje ca Vişinescu prin poziţii cheie în sfera politică, în mediul privat şi în presă. Şi totuşi, cine poate crede că există persoane care l-au apărat şi ascuns, în mod special, pe Alexandru Vişinescu?

În realitate, fostul comandant de la Râmnicu Sărat a fost doar o mică parte a unui mecani