Rednic şi Grigoraş sînt doi oameni care ştiu meserie. Doar viaţa o percep diferit

Mircea Rednic şi-a dat demisia de la CFR Cluj. Sau a fost dat afară de conducerea CFR-ului. Sau a plecat pe cale amiabilă, amiabil în accepţiunea fotbalistică fiind ceva nebulos între amical şi duşmănos. Oricum o dăm, ideea este că eşecul lui Mircea Rednic la o echipă românească sau din străinătate tinde să nu mai fie o ştire. Nici măcar un subiect interesant de presă. Rednic a devenit omul muşcat de un cîine, nu omul care muşcă un cîine. În schimb, instalarea lui Grigoraş pe banca tehnică a fostei campioane este o ştire foarte interesantă. Şi de comentat. Nu înainte însă de a mai arunca o privire asupra scurtei şederi la Cluj a “Puriului”.

Sau a “Strîmbului”. Cei mai mulţi dintre noi nu îşi acceptă cu plăcere poreclele. Încearcă să scape de eticheta caricaturală printr-un repertoriu de acte şi gesturi care să o contrazică. Nu este cazul lui Rednic. Bun meseriaş, lucru dovedit în cariera de antrenor măcar prin titlurile cîştigate cu Dinamo şi cu Rapid - succese obţinute cu stil şi prin fotbal - , el a scos de fiecare dată la bătaie un alt set de acte şi gesturi care să îi mineze meritele. Poate prea sensibil în relaţiile cu semenii, indiferent că îi sînt şefi ori subalterni, Rednic a sfîrşit de fiecare dată prin a-şi pune vestiarul în cap şi a-şi ostiliza conducerea. Bănuitor şi probabil fitilist, a ajuns mereu în punctul în care s-a simţit trădat de toţi. Sau măcar de o parte dintre cei cu care colaborează. O fire nestatornică? Umori netrate? O plăcere ciudată pentru autoflagelare? Greu de spus. Cred că nu ştie nici el.

Acesta ar fi pe scurt portretul omului-antrenor Mircea Rednic. Cel care lasă CFR-ul cu 5 puncte după 4 etape, nu înainte de a furniza încă o replică antologică - “Băieţii au jucat bine contra Viitorului, nu ştiu dacă pentru mine sau pentru Cadu?” Nu