Cât de sublim e sportul fără Naşu’, fără Corleone, fără TAS, fără comentarii greţoase şi fără comentatori aserviţi. E extrem de plăcut să o urmăreşti pe Sorana întorcând setul doi, cu puternica Na Li, de la 2-5. E îmbătător să savurezi un lung de linie al ei sub privirile sălbatice ale chinezoaicei, căreia nu îi vine să creadă că frumoasei de dincolo i-a mai reuşit o lovitură. Şi încă una, şi încă una, până la victoria surprinzătoare, dar meritată obţinută sâmbătă în faţa numărului 5 mondial!
Te cuprinde un sentiment de mândrie când îi vezi pe Dolniceanu şi ai lui având atât de multă stăpânire de sine, atât de multă încredere în propria valoare, încât să câştige, şi în sferturi, şi în semifinale, la ultima tuşă!
În paralel cu semifinala Soranei şi cu meciurile băieţilor de la Campionatul Mondial de scrimă, Concordia şi Corona se făceau de râs în Liga lui Minciunică, acolo unde retrogradatele nu retrogradează, iar nelicenţiatele primesc drept de joc. O partidă de nivelul Diviziei D, cum a fost cea dintre Concordia şi Corona, costă televiziunea care transmite aşa ceva vreo 100.000 de euro. Un meci în care nu vezi nimic, nici angajament fizic măcar, pentru că ambele stau rău cu pregătirea fizică, dar şi cu tehnica, şi cu tactica, cu orice. După partida asta jenantă, am avut din nou plăcerea şi am simţit iarăşi emoţii mari în finala de la sabie băieţi, la Campionatul Mondial de la Budapesta, unde România a pierdut, dar s-a ales cu argintul, o performanţă extraordinară într-o ţară în care sportul e tratat cu nepăsare şi cu sictir de cei care ne conduc.
România are parte de atât de puţine momente frumoase în sport, încât argintul mondial al băieţilor de la sabie şi finala Soranei de la Toronto sunt ca două picături de rouă într-un ocean de nerealizări, două performanţe care ne-au făcut o sâmbătă perfectă.
Cele două fina
