Regretatul Gheorghe Crăciun a fost capul teoretic al generației ’80. Asta s-a văzut în proza lui. Aproape fiecare element și multitudinea aspectelor epice aveau „obligația” de a urma o gîndire producătoare mai atentă la articulațiile textului decît la substanța lui.
Pe ultima turnantă a scrisului său, Crăciun a sesizat, cu inteligența lui ascuțită, scormonitoare, impasul postmodernismului nostru literar și critic. S-a despărțit de acesta în două cărți: un eseu și un roman. Primul, Viciile lumii postmoderne, a apărut în 2011 la Tracus Arte și este un volum absolut remarcabil, deși puțin comentat. Al doilea (prefațat cu aceeași rigoare și comprehensiune de Carmen Mușat) a fost publicat recent de Polirom; și reprezintă un eveniment al anului editorial 2013.
Femei albastre n-a fost încheiat, însă perfecționismul autorului dă fiecărui capitol o specifică autonomie. Romanul nu promitea să fie foarte bun, ci chiar este. Strategiile compoziționale sînt folosite cu dexteritate, prin adaptarea lor la materia prozastică, servită caldă, uneori fierbinte, în confesiunile unui bărbat ce simte că îmbătrînește și încearcă să încetinească procesul. Unul dintre personajele centrale fiind și naratorul care își relatează experiențele, totul va fi impregnat de modul particular în care el vede lumea românească, lumea în general, viața lui, viețile altora, femeile pe care le-a cucerit, femeile pe care urmează să le cucerească…
Bărbatul 40+ este un rafinat degustător al farmecului feminin și un analist al acestuia, pe spații ample. Descrierile fizice abundă, fără ca romanul să cadă vreodată în vulgaritate. Nimic nu e vulgar, dacă este intens trăit, bine analizat și autentic scris. Personajul-narator se ocupă de toate cele trei „compartimente”, într-o independență asigurată de autor.
Femei albastreva fi parcurs cu delectare de mai multe categorii de cititori, fi
