Mă consider un om norocos. Viaţa şi cariera mi-au scos în cale oameni de seamă, care mă îmbogăţiseră deja spiritual, fiindcă le citisem operele. Doar faptul că am dat mâna cu ei n-ar trebui să însemne mare lucru, dar eu îl socot un privilegiu şi mă fălesc cu asta.
Am depănat amintiri din Colentina cu Mircea Cărtărescu – fusese dirigintele primei mele prietene, pe când aceasta era la gimnaziu. Am taifasuit pe îndelete cu Horia-Roman Patapievici, ba ne-am şi tutuit, dar am rămas la impulsul de a ma ascunde în bibliotecă fie şi după o banală conversaţie la telefon cu excepţionalul gânditor şi, cutez să observ, cel mai însemnat manager al culturii române de după 1989. Am corespondat, o, vai, prea puţin!, cu profesorul Vladimir Tismăneanu, cel mai de seama politolog român de la noi şi din America, şarmant partener de conversaţie şi figură de anvergură istorică, prin condamnarea comunismului cu Raportul său. M-am amuzat cu rafinatul exeget Mircea Mihaies, cel mai delicat polemist pe care-l ştiu şi omul care a înteles toate subtilităţile unui scriitor prea mare pentru genul mic pe care-l îmbrăţişa (Raymond Chandler). Le-am sorbit vorbele unui Nicolae Manolescu, unui Radu Paraschivescu, unuiDan C. Mihăilescu. Se cuvine să menţionez şi că am stat la masă cu distinsul colecţionar şi om de cultură Michael Ringier şi cu fostul cancelar german Gerhard Schroeder probabil cele mai alese figuri europene cu care am sporovăit cu naturaleţea cu care aştern acum aceste rânduleţe.
Şi mă consider cel puţin la fel de norocos că am avut chiar în familia mea o personalitate pe care o alătur fără ezitare celor de mai sus: criticul, scriitorul, traducătorul, cadrul didactic universitar bilingv Olah Tibor, despre care am mai scris. A fost însă un om care merită mai mult decât o simplă evocare, ca şi contribuţia sa la cultura română şi, mai ales, la cultura de expresie maghiară din T
