Cu banii furaţi de la statul român de pe urma unui contract de armament supraevaluat, un spion mituieşte întreaga clasă politică dâmboviţeană

După primul război mondial, prin cazarmele româneşti s-a bătut pasul pe loc: în 1930, dotarea precară adusese armata în situaţia de nu mai putea servi interesele statului reîntregit. Industrie de armament nu exista, iar puţinele achiziţii de tehnică şi logistică militară erau făcute din străinătate, la preţuri prea mari pentru bugetul nostru firav. Se achiziţionau piese mărunte de la o mulţime de furnizori diferiţi, care practicau standarde diferite, aşa încât arsenalul autohton semăna mai degrabă cu un talcioc. În plus, primele semne ale crizei economice mondiale au şubrezit brusc puzzle-ul politic al proaspetei Europe, curentele extremiste au prins avânt, se simţea în aer pânda unui nou dezastru.

„Cu Cehoslovacia n-avem pentru ce să ne certăm”

În aceste condiţii, ”Adeverul” din 30 ianuarie 1925 dă semn că totuşi lucrurile încep să se mişte. În articolul „Colaborarea cu Skoda pentru crearea fabricii de arme şi muniţiuni. Motivul ce determină această colaborare” se arată : „Ne-am interesat în cercurile iniţiate asupra eventualei colaborări a uzinelor Skoda cu statul nostru pentru crearea în România a unei fabrici de arme şi muniţiuni şi am voit să aflăm dacă acea colaborare e probabilă şi cari ar fi motivele ce ar putea s-o determine. Relaţiunile ce ni s-au dat sunt pline de interes. După ele, statul nostru doreşte să ajungă la o colaborare şi cu Skoda, pentru o serie de consideraţiuni de cea mai mare importanţă. În primul rând consideraţia că acele uzine aparţin unui stat amic şi aliat, cu care avem şi hotare comune. Cu Cehoslovacia n-avem pentru ce să ne certăm; contactul cu ea nu poate fi în nici o împrejurare tăiat. Altă consideraţie e că acele uzine au o reputaţie mondială, în ce priveşte ut