Crin Antonescu începe să joace un rol din ce în ce mai important în istoria ţării mele.

Să judecăm cu luciditate. Antonescu este în poziţia de a influenţa considerabil viitoarea Constituţie a României, din postura de conducător al comisiei parlamentare care va stabili tezele şi proiectul revizuirii constituţionale. Dacă nu se va întâmpla ceva spectaculos, Crin Antonescu este în acelaşi timp şi viitorul preşedinte al ţării mele.

În aceste condiţii, dincolo de orice emoţii, e timpul să analizăm cu seriozitate stofa de lider a lui Crin Antonescu. Doar astfel putem afla ce ne aşteaptă.

Cel mai frecvent s-a vorbit şi scris despre Crin Antonescu ca despre un politician care nu reuşeşte să se trezească devreme. Există însă şi alţi lideri politici, de mult mai mare anvergură decât românul, despre care se ştie că nu sunt matinali, compensând printr-o intensă activitate nocturnă. În plus, e absurd să-i reproşezi cuiva că are un anume ritm biologic. Asta ţine de ereditate, nu de hărnicie.

Prin stupizenia ei, critica astfel formulată nu a făcut altceva decât să dilueze o faptă importantă: Antonescu se numără printre parlamentarii cu cea mai scăzută prezenţă la serviciu. Nici chiar asta nu cântăreşte într-atât de mult, lenevia fiind mai degrabă o virtute într-un Bucureşti mai apropiat de Orientul lent decât de Apusul sobru.

Să fii atât de leneş şi totuşi să ajungi preşedintele interimar al României: iată o realizare demnă de admiraţia mircea-bărzilor români. Sau un semn al vicleniei sale politice.

Însă bătrânul istoric liberal Neagu Djuvara nu vede în asta un simbol al iscusinţei politice a lui Crin Antonescu. Andrei Pleşu chiar „ar fugi cât vede cu ochii“ dacă actualul lider USL ar ajunge preşedinte. Nici Neagu Djuvara, nici Andrei Pleşu nu pot fi suspectaţi de băsism sau de ambiţii revanşarde.

Primul a ajuns la vârsta şi prestigiul în