În anii 1990, în localităţi din Ardeal, acolo unde locuiau cu preponderenţă unguri se auzeau, destul de firave la început, voci în maghiară care cereau autonomie culturală. Atmosfera în România acelor ani era una eliberatatoare, haotică, toţi strigau ce le trecea prin (era să zic creier) cap. Nimeni nu i-a băgat în seamă pe unguraşi. Nu prezentau nici un fel de pericol, deşi un oarecare Mihăilă Cofariu a fost nenorocit pe viaţă: probabil l-au desfigurat ideile cultural-autonome ungureşti. Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au atras atenţia că sub masca autonomiei culturale se ascunde lupta tenace, cu paşi mărunţi pentru autonomia teritorială. În frunte cu lideri ai partidelor istorice, Păunescu şi Vadim au fost etichetaţi ca mizerabili comunişti, naţionalişti împuţiţi, descreieraţi. Adicătelea, ce au cu ungurii, care vor doar autonomia ceardaşului, şi a dansurilor hunice?
Aceşti doi oameni de cultură, şi alţii, au luat poziţii foarte tranşante asupra pericolului unguresc, asupra faptului că sub obţinerea autonomiei culturale se ascunde politica paşilor mărunţi, culminând, atunci când va fi momentul, cu pretenţii teritoriale autonome.
Iată, în aceşti ani, în aceste zile a venit momentul ca ungurii din Ardeal să-şi revendice teritoriile, să le despartă de România şi să le declare autonome.
Organizaţi meticulos, fără grabă, fără să se ascundă, ajutaţi atât de indiferenţa Statului Român condus de nişte trepăduşi, cât şi de cel maghiar (cinste lui, îşi cunoaşte bine interesul), mii de unguri s-au aşezat în aceste zile în tabere de tip militar în judeţul Covasna şi au început să-și revendice ce iubeau ei mai tare pe lumea asta: autonomia Ardealului, separarea de România.
Conducerea Statului Român i-a ajutat (prin primăriile locale şi prin consiliile judeţene) la organizarea în bune condiţii a iredentistei tabere ungureşti, alocând ban
