Poate că mulţi nu o să mă creadă dacă am să spun cât de mult am suferit pentrucă numai despre satul meu nu se scrie, sau se scrie foarte puţin deşi, face parte dintr-o comună a cărei rădăcini sunt adânc înfipte istoria timpului. Şi chiar dacă despre buciumani am citit în scrierile lui Ion Agârbiceanu, în cartea Şteampuri fără apă a lui Ovidiu Bârlea, am vrut totuşi ca cineva din generaţia tânără să scrie şi despre satul Muntari în care mi-am petrecut o parte a vieţi. Aici parcă totul îmi aparţine şi oricât au fost de grei anii copilăriei parcă aş vrea să se întoatrcă. Când credeam că toate speranţele mele sunt de fapt nişte iluzii deşarte pe care probabil fiecare om intrat în rândul septuagenarilor le are şi vede orizontul dinspre apus tot mai aproape, ca din neant, pe o rază de lumină trimisă de Dumnezeu, care se vede că nu i-a uitat pe oamenii cei mai apropiaţi de el, oameni munţilor, a apărut ca o mană cerească o fată tânără, o profesoară care abia scăpată de examenele perfecţionării didactice parafate în final cu un doctorat, având parcă o inimă de aur care nu se erodează şi străluceşte tot timpul, dispusă la o muncă titanică în a strânge date despre locurile natale, despre oameni şi faptele lor, despre viaţa satului de altădată. Nu ştiu cât i-am fost de folos povestindu-i aspecte din copilăria mea şi din viaţa satului de acum 6-7 decenii încoace, eu însă am rămas profund marcat când am aflat că o tânără profesoară, doctor în istorie, autoarea unor cărţi şi articole de specialitate îşi petrece parte a concediului ajutându-şi mama la „polog” şi la îngrijitul vitelor. Se vede că aceasta a fost şi încă mai este soarta copiilor născuţi la munte şi chiar dacă unii au învăţat multă carte nu au uitat mânuitul greblei, furcii sau al coasei, lucruri despre care unora le este ruşine să mai vorbească. Şi parcă în ciuda timpului care s-a scurs şi am fi vrut ca acum viaţ