Nu sunt un fan al reţelei de socializare sus-menţionate. Dar, ca un pasionat de scenele trecutului, îmi permit să mă gândesc puţin şi la acest spaţiu virtual, care pare să captiveze pe toată lumea, de la prieteni, până la infractori. Scriam într-una din postările precedente, citând un verset din Eccleziast, că ”nimic nu e nou sub soare”. Adică nici această reţea nu e o invenţie, ci o inovaţie. Fiecare generaţie şi-a avut facebookul său. Fie că era ”ceaiul de la ora cinci”, fie că era un teatru, o operă sau operetă, un bal mascat, un spectacol, un concert, o cursă hipică, un meci, o promenadă, o şezătoare sau hora satului. Şi atunci lumea se expunea. Fie că avea nevoie de pictori, trubaduri sau fotografi, de radio sau de televiziune. Expunera pornea de la tablouri, la portretele votive din biserici. Nu, dragi cititori, indivizii aruncaţi cu mistria între sfinţii cu ştate vechi prin rai nu sunt invenţia contemporanilor. Fiecare boier, dregător sau nu, indiferent de păcate, sau de motivaţie, zidea sau ajuta la pictarea unui lăcaş de cult. E bine că se întâmpla, e bine că se întâmplă, măcar că BBC-ul face paraziţi pe undele hertziene. Prin anii 50, activiştii scoseseră ”scrisorile copiilor către tovarăşul Stalin”. Pe mulţi dintre copiii de atunci, ajunşi în poziţiile de acum i-am auzit că erau dezamăgţiţi că tovarăşul nu citise şi scrisoarea lor. Dorinţa de a intra în vizorul celorlaţi au avut-o şi politicienii, din toate colţurile lumii şi din toate timpurile. Dacă înainte se făceau cunoscuţi la mitinguri şi demonstraţii, azi ţin legătura pe internet, reţea ”scăpată” în lumea civilă de sistemul mlitar american. Acum electoratul se măsoară prin numărul de ”like-uri”. Dacă unul sau una aa apărut în concediu, într-o manieră plăcută, e musai să apară şi ceilalţi la fel. Dacă unul atacă, e musai să