Războiul ruso-georgian din 2008 a demonstrat că implozia URSS mai poate produce explozii. Succesoarea Uniunii Sovietice a moştenit şi politica externă subversivă din perioada Războiului Rece, fiind oricând în stare să reaprindă focarele „conflictelor îngheţate”.
Proclamându-şi independenţa în 1991, Georgia a devenit independentă abia după Revoluţia Rozelor din 2004. Până atunci, desovietizarea şi democratizarea au fost estompate de vechea nomenclatură, care a perpetuat existenţa a trei regiuni secesioniste. Adjaria, neavând hotar cu Rusia, s-a resemnat cu statutul de autonomie. În schimb, Abhazia şi Osetia de Sud continuă să supravieţuiască graţie subvenţiilor şi a intereselor geopolitice ale vecinului de la nord.
Conflictul armat de acum cinci ani trebuie perceput ca un război modern, în care diversiunea şi propaganda au jucat un rol incomensurabil mai mare decât operaţiunile militare. Astfel, similitudinile dintre invazia sovieto- nazistă în Polonia şi cea rusească în Georgia sunt terifiant de pertinente. Atât naziştii, în 1939, cât şi ruşii, în 2008, au evocat argumentul demografic (protejarea etnicilor germani / cetăţenilor ruşi stabiliţi în Gdansk / Tskhinvali) şi s-au erijat în rol de victime (naziştii înscenând atacul asupra unui post vamal, iar ruşii pretinzând că georgienii au atacat primii). Aprecierea obiectivă a unei conflagraţii presupune stabilirea corectă a agresorului. Deseori, dilema constă în culpabilizare: vinovat e cel care încarcă arma sau cel care efectuează primul foc? Victor Suvorov, în lucrarea „Spărgătorul de gheaţă”, combate infailibilitatea sovieticilor: „Polonia n-a fost împărţită în cancelaria Reich-ului, ci la Kremlin. Hitler n-a participat, dar Stalin a fost prezent. Hitler însă se face vinovat de începerea războiului, iar Stalin nu”. În cazul conflictului de acum cinci ani, partea beligerantă care a pregătit ofensiva (Rusia)
