Cenzura comunistă “muşca” din orice tendinţă de părăsire a liniei obtuze impuse de “Tovarăşi”

Când pe Florian Pittiş îl chemau la “raport” activiştii de partid, marele actor abia deschidea clanţa şi înainte de a da bună-ziua le spunea: “Nu mă tund!”. Deştept şi cu pofta noului, Pittiş era clientul politrucilor care nu vedeau cu ochi buni vorbele lui curajoase de pe scena spectacolelor din ciclul “Poezia muzicii tinere”. Cu săli arhipline în care tinerii se aşezau şi pe jos, el aducea zvonul de libertate al muzicii Beatles. Generaţia tânără vibra la bucuria evadării din limba de lemn şi din dogmele îngheţate ale comunismului. De câteva ori spectacolele nonconformiste conduse de Pittiş au fost anulate de cenzura comunistă. Dar era suficient ca pe cartoane să se scrie de mână cu carioca ziua şi ora spectacolelor şi oamenii se buluceau la sala teatrului de la Grădina Icoanei.

Dinţii de tablă ai cenzurii

Cenzura muşca cu dinţi de tablă din orice tendinţă de părăsire a liniei obtuze impusă de Tovarăşi. A existat şi ghinionul unor creatori când întâlneau  activişti zeloşi şi tâmpiţi, care le măcelăreau opera. După cum au existat şi norocoşi care întâlneau “cenzori” cu minte mai aerisită, care se făceau că n-au vederea bună, lăsând să treacă lucruri avangardiste şi pasămite deocheate politic. Uneori cenzura folosea o foarfecă neascuţită, după cum alteori cenzura în mâna unor comunişti încuiaţi dădea pur şi simplu cu satârul.

Nu vom face filosofie seacă în zaţul de cafea, ci vom aşterne pe hârtie diverse întâmplări cu cenzura baletând în “Lacul lebedelor”, dar nu în rol de lebădă, ci în rol de mătasea broaştei. Iar dumneavoastră sunteţi chemaţi să judecaţi singuri cât de adânc a fost răul adus de cenzură în încercarea artiştilor români de a se elibera de zăbala montată strâns în gurile lor.

Eu, victimă cât pe-aci

Personal, eu, Flori