Expresia „consultarea mediului de afaceri şi a societăţii civile“ este folosită în diverse formule şi în medii diferite, dar produce rezultate minime în raport cu intenţiile declarate. De ce este necesar un proces consultativ real este puţin explicat, iar consistenţa acestui demers nu a deprins nici cadrul fundamental în care progresul în interiorul unui astfel de proces este cuantificabil într-o manieră consistentă.

Politicile publice în diverse domenii, în ul­timii ani, par să aibă o singură amprentă: cea a urgenţei. Asta aminteşte aproape tra­gic de expresia unuia dintre cei mai mari in­vestitori americani – War­ren Buffet – care, într-o sce­nă dintr-un film, a replicat nepoţilor lui: „cu ei este întotdeauna urgent“. Unul dintre profesorii mei – un olandez specialist în ma­na­gementul schimbării – spu­nea că aparenţa per­ma­nen­tă a urgenţei este rezultatul lipsei de experienţă sau al lipsei de planificare şi organizare.

Legea privind transparenţa decizională a fost elaborată în 2003 şi actualizată în 2012. Aceasta încă are clauze care permit limi­tarea dezbaterilor publice. Una dintre ele se referă la deciziile privind interesele stra­tegice economice şi politice ale ţării. Dacă luăm în considerare că activele din eco­nomie sunt în majoritate în proprietatea capitalului privat, ca persoane juridice sau fizice, care ar putea fi interesele eco­no­mice strategice în care proprietarii acti­velor economice să nu fie interesaţi? Acest tip de prevedere reflectă o trăsătură com­portamentală în care accesul la procesul consultativ este acordat mai degrabă din obli­gativitate decât din necesitate.

Consultarea este unul dintre cele mai sim­ple instrumente pe care cei care ela­bo­rea­ză politici publice le au la dispoziţie pen­tru îmbunătăţirea actului legislativ, cu con­diţia să îi acceptăm necesitatea. Este, în acelaşi timp, un me­ca­nism de păstrar