Dinamo - Steaua a fost cel mai dezechilibrat meci din primele patru etape ale actualei ediţii de campionat. E ca şi cum ai pune să se bată un boxer de categorie supergrea, care cântăreşte suta de kilograme, cu o „muscă“ de 50 de kilograme. Diferenţa de valoare dintre cele două echipe este atât de mare, încât orice scor între 0-3 şi 0-6 ar fi fost unul în conformitate cu realitatea de pe teren. Steaua are o linie de mijloc de Liga Campionilor (minus Adrian Cristea), în timp ce Dinamo e de nivelul Diviziei C în toate sectoarele. Dovada o reprezintă superioritatea evidentă pe care au obţinut-o în repriza a doua Stanciu, Pintilii, Bourceanu, Adi Popa şi Tănase la toate acţiunile de atac, soldate aproape fără excepţie cu câte o ocazie clară de gol. Mijlocul şi apărarea lui Dinamo au fost strivite, spulberate de viteza, de precizia şi de forţa acţiunilor ofensive steliste.
Explicaţia scorului mic înregistrat la final, 1-2, e reprezentată de lipsa de concentrare a steliştilor şi de lipsa evidentă de valoare a atacanţilor, din cauza cărora echipa lui Reghecampf ar putea avea multe de pierdut în acest sezon. Despre Nikolic se spune mereu că are un fizic perfect pentru un atacant, dar ce folos, dacă îl muşcă mingea de fiecare dată când se întâlneşte cu ea. Piovaccari e mai potrivit la rugby. Ar fi un om de grămadă excelent şi pun pariu că ar reuşi mai multe placaje decât şuturile la poartă din meciul cu Dinamo. Nici nu e greu să faci mai mult decât zero… Despre Tatu nu se mai poate spune nimic. E irecuperabil! Şi nici nu e vina lui, ci a celor care încearcă să îi ascundă neputinţa.
Sunt cel puţin 10 atacanţi în campionatul intern mai valoroşi decât Piovaccari, Tatu şi Nikolic, dar scouterii Stelei nu au avut ochi să-i vadă sau clubul nu a avut puterea financiară să-i oferteze. Dacă ar fi adus şi un atacant adevărat, Steaua chiar ar fi defilat spre titlul 25.
